Sunt o persoană care nu e înnebunită după copii. Întotdeauna i-am considerat gălăgioși și sugători de energie. Nu o să mă prefac că le doresc compania non stop. Dar un lucru știu sigur acum. Nu-mi mai pot imagina viața fără băiețelul meu. Este ca și cum a existat dintotdeauna.
În ziua în care am aflat că sunt însărcinată, am știut că va fi băiat. Sau cel puțin, asta mi-am dorit.
Azi se fac 4 ani de când l-am născut, de când i-am dat primul pupic. După un travaliu de 48h, am ajuns pe masa de operație pentru cezariană de urgență. Multe luni m-am învinuit și nu m-am acceptat pentru faptul că nu l-am născut vaginal. Ce prostie! Chiar contează cum a venit pe lume omulețul acesta cu păr negru și des, sănătos și puternic? Acum, privind în urmă, îmi dau seama că m-am lăsat manipulată de mulți oameni în legătură cu nașterea și alăptarea. Fiecare e expert în pielea altuia. Mămici dragi, faceți cum simțiți și cum vă este confortabil. Oricum, nu vreau să fie despre mine, ci despre el.
Îmi place să-l privesc când doarme pentru că atunci am timp să îi studiez fiecare trăsătură, fiecare parte a feței și a corpului, cum s-ar zice, să-l scanez. Îmi place să dormim împreună (facem asta de când s-a născut și nu sunt pregătită să nu-l mai știu în patul nostru). Îmi place să-l miros, să-l îmbrățișez, să-i spun că îl iubesc oricând și oricum.
Ești perfect așa cum ești, nu aș schimba nimic în tine și simt fericire că îți sunt mamă. Tu crești, eu îmbătrânesc. Încep să mă împac cu ideea. În fiecare zi îmi arăți că merită să devin un om mai bun, să mă schimb de dragul tău. Puiule, tu mă înveți cât de minunat poate fi să trăiesc intens, să redescoper bucurii din lucruri mărunte, să privesc avioanele pe cer fără să-mi pese de clipa următoare, să alergăm unul după altul nestingheriți.
La mulți ani, Sebastian! ❤
