2020 a avut și părți pozitive

2020 a fost, cu siguranță, un an memorabil. Am avut parte și de multă pozitivitate și mult bine, cu toate că accentul a căzut pe boală, neajunsuri și pe teama de a socializa, astfel, prinzând un trend negativ. E de înțeles, având în vedere că unii oameni au pierdut persoane dragi sau nu au putut să le fie alături când au fost bolnave, în stare gravă. E dureros. Și mai dureros a fost că, la nivel mondial, zeci de milioane de oameni și-au pierdut sursa de venituri, ajungând în pragul sărăciei.

Această pandemie a scos și latura artistică din noi. Cel mai tare m-a emoționat, până la lacrimi, când italienii au început să cânte împreună pe balcoane. Unii oameni au apelat la umor, ca armă puternică, și ne-au delectat cu tot felul de situații amuzante rezultate din prea mult stat acasă. Creativitatea a înregistrat scoruri ridicate.

Cred că am avut suficient de mult timp încât să ne redefinim valorile, relațiile cu cei din jur, principiile noastre de viață și să ne resetăm prioritățile. Am văzut cât putem îndura să stăm închiși în case, cât putem rezista, unii dintre noi, dorului de cei dragi și până unde trasăm limita suportabilității.

Cu toate astea, am fost martori la renașterea florei și faunei. Nimeni nu se aștepta ca statul în case să aibă un impact pozitiv asupra mediului înconjurător. Asta ne demonstrează, încă o dată, că noi, oamenii, suntem principalii răspunzători pentru distrugerea planetei.

Acest lucru a dat de gândit, din nou, unora dintre marile companii, căutând activ moduri sustenabile în producție. H&M a început investirea în reciclarea îmbrăcăminții, iar compania de beauty Lush produce cosmetice zero waste.

S-a dovedit, iarăși, că avionul este cel mai poluant mijloc de transport. Odată cu anularea zborurilor și cu închiderea fabricilor, ceea ce a stopat emisiile de carbon, am putut asista la îmbunătățirea calității aerului.

Totodată, electrificarea mijloacelor de transport crește de la un an la altul, în 2030 așteptându-se să ajungă la un procent de 12% global.

Deci, fie că credem sau nu, sănătatea noastră este intens determinată de sănătatea planetei. Oamenii de știință cred în teoria conform căreia pandemia a venit ca o consecință a distrugerii biodiversității. În ultimii 50 de ani, lumea a pierdut peste 60% din animalele sălbatice, în timp ce infectarea cu noi viruși a crescut de patru ori.

Pentru mine, 2020 a fost un an mai bun ca mulți alți ani din viața mea, poate nu la fel de reușit și plin de experiențe ca 2019, dar mult mai profund. Mi-am făcut curaj să iau decizii importante în plan personal și să mă pun pe primul loc. Am avut posibilitatea de a participa la ediția de Spring SuperBlog 2020, ediție în care am ajuns printre finaliști. Am citit pe nerăsuflate peste zece mii de pagini de literatură, biografii și dezvoltare personală. Am început să practic recunoștința și iertarea de sine. M-am conectat mult mai profund cu băiețelul meu. Din fericire, nu mi-am pierdut locul de muncă. Și, cel mai important, am descoperit că vreau să mă îngrijesc mai mult de această casă minunată, a tuturor, planeta. De câteva luni cumpăr produse fără plastic și prietenoase cu natura. Vreau să aprofundez și mai mult această modalitate de trai și să contribui la reducerea produselor din plastic inspirându-i și pe cei din jur. Cred că fiecare alegere spre această tendință contează, oricât de mică și nesemnificativă ni se va părea.

Sper din tot sufletul că și voi ați avut un dram de fericire în acest an atipic, că sunteți sănătoși, înconjurați de persoanele cele mai dragi și că ați rămas pozitivi în legătură cu viitorul.

Cum ar fi dacă ai trăi într-o garsonieră?

Fă rai din ce ai, spune o vorbă înțeleaptă, adică apreciază, fii recunoscător și bucură-te de tot ce există în viața ta. Pornind de la această afirmație, am să vă împărtășesc o parte din povestea copilăriei mele. Nu este ușor, dar sper să vă pot determina să priviți oamenii dincolo de aparențele și circumstanțele exterioare și să vedeți cât de ușor este să ne sabotăm propriile vieți cu niște convingeri greșite.

Puțini știu despre mine că toată copilăria mea mi-am petrecut-o într-o garsonieră alături de părinți și de fratele meu. Acest lucru mi-a limitat mult acțiunile și comportamentul prin faptul că trăiam cu impresia că oamenii mă vor pune la colț, nu mă vor accepta când vor afla unde locuiesc și adevărul este că nici nu-mi plăcea să primesc priviri pline de compasiune. Credeam că e cool doar să locuiești într-un apartament cu camera ta personală. Așa că eram foarte atentă cui îi destăinuiam detalii despre locuința mea, atât de atentă încât am dat cu piciorul unor posibile relații cu oameni care-mi plăceau la nebunie.

Atunci îmi blamam părinții pentru că nu au reușit să cumpere o locuință mai spațioasă când, de fapt, ei se zbăteau să aibă ce să ne pună pe masă, să ne îmbrace și să avem bani pentru școală. Nu practicam exercițiul recunoștinței. Când ești nerecunoscător crezi că ești cel mai oropsit de pe planetă și credeți-mă, nu duceam lipsă de imaginație în această privință. Și trăiam în această constrângere, într-o continuă comparație cu ceilalți care aveau mai mult din punct de vedere material și mă afundam și mai tare în limitarea mea. Stima mea de sine era jos, foarte jos. Credeam că doar cei bogați au dreptul la fericire. Eu eram, din start, condamnată la nefericire. Lucrurile acestea se petreceau doar în mintea mea, să fie clar. Vedeam numai partea negativă din a locui într-o garsonieră. Nu aveam cum să-mi chem prietenele acasă, în camera care era camera tuturor (deși au existat câteva prietene care m-au vizitat frecvent), nu aveam intimitate, nu aveam ceva al meu cu care să mă mândresc, să dau muzica la maxim, să umblu în chiloți, etc. A fost nevoie de cenzură. Nu puteam fi eu însămi pentru că cineva era deranjat. Și cred că toți patru nu am putut fi noi înșiși, constrânși de spațiul limitat. Dar, totuși, asta ne-a împins să ne respectăm spațiul și nevoia de intimitate pe care o simțea fiecare din noi. Ne-a împins să fim mai ordonați, să păstrăm casa curată, să ne cunoaștem tabieturile.

La o analiză mai profundă, lucrurile au stat altfel decât am crezut. Am legat puține prietenii, dar autentice și trainice, pe viață pot spune. Am început să miros oamenii superficiali prin prisma lăcomiei pentru bani și să mă feresc de ei. M-am acceptat cu lipsurile materiale și am învățat ce înseamnă toleranța. Am început să aleg din categoria de experiențe dezvoltare personală, ateliere, workshop-uri, cursuri. Investitia în propria persoană merită toți banii și nu mă voi opri din a mă dezvolta personal.

Tot ceea ce am trăit în garsoniera de la etajul 4 a fost pentru mine o lecție de viață care m-a ajutat mai târziu să mă redefinesc, să îmi cunosc barierele și să constat că nu ceea ce ai (material vorbind) te caracterizează, ci e mai important cine ești, ce faci pentru semenii tăi și ce fel de persoană alegi să fii. Sper din suflet să alegi și tu creșterea personală și cu siguranță furnizorul tău de experiențe îți poate veni în întâmpinare pe noul drum. Așa că fă rai din ce ai și fii o persoană mai bună și mai înțeleaptă ca ieri.

Articol scris pentru competiția Spring SuperBlog 2020.

Sursă foto: pexels și experimentează.ro.

Cum e să fii angajat pe un vas de croazieră

Aici, pe vas, nu ai zile libere deloc. Ești la muncă 7/7 zile, programul fiind între 3h-12h de lucru/zi, depinde de câte ore se stă în port. O zi ideală este cea în care vasul rămânea în port de dimineața de la 8 până seara la 8, una foarte obositoare este când muncești de la 9 am până la 12 pm, cu o oră pauză.

FB_IMG_1562847632700-01

O relatare de acum 10 ani.

Eu, la 25 de ani. Iulie, 2010, 5 am. Sunt în aeroportul Henri Coandă pentru prima dată și nu știu ce anume am de făcut, dar până la urmă mă dumiresc încotro să o iau. Mă așez la coadă, privesc oamenii. Par relaxați în comparație cu mine. Nu mi-e teamă de zborul cu avionul, dar mi-e teamă de necunoscut sau poate că sunt curioasă să văd cum e. Cum este acolo. Acolo, pe vasul de croazieră.

În avion, în zbor spre Munchen, mă simt rău. Am rău de mișcare și în plus, nici nu am dormit azi-noapte. Asta accentuează starea de rău. Aeroportul din Munchen e imens. Bineînțeles că mă rătăcesc. Cum să te rătăcești într-un aeroport? Funny, nu?Mai am 4h la dispoziție până la următorul zbor care-i spre Marsilia. De acolo urmează să mă îmbarc pe vapor. Stau lângă poarta de îmbarcare și aproape că ațipesc, ținându-mi geanta strâns în brațe, nu cumva să rămân fără ea. Da, atâtea povești cu furturi m-au îngrozit. În sfârșit vine ora îmbarcării. De data aceasta sunt ok. Admir norii care-s ca un munte de zăpadă sau bezele sau frișcă sau ceva alb în  întinderea albastră.

În aeroportul internațional din Marsilia mă așteaptă cineva cu o pancartă cu numele meu. Mă îndrept spre ea, iau bagajele și urcăm în mașină. Pe drum nu scot nici o vorbă, nu vreau să fiu ridicolă. Of, câte am pierdut crezând că sunt sau par ridicolă. Nu faceți ca mine. Ajunsă în port, un sentiment de dezamăgire mă cuprinde. Eu credeam că este ca-n filme (râd acum). Vasul este ancorat într-o zonă industrială a orașului, nicidecum highlights & co și este vechi, ruginit pe alocuri, chiar uzat, dar e lung, are 300 m și 11 etaje. Dacă se scufundă?, mă gândesc.

Trec peste lucrurile organizatorice privind primirea personalului. Sunt cazată într-o cameră alături de alte două fete și mi se spune că diseară, la 6 pm, sunt așteptată la muncă, în Duty Free. Deja la muncă? Îmi vine să le spun că eu în ultimele 24h nu am dormit un minut, dar mai bine tac. Până la urmă, sunt doar forță de muncă. Fac cunoștință cu colegii mei. Sunt din România, Ucraina, Egipt, Mauriția. Pe unii dintre ei nu-i înțeleg deloc când vorbesc în engleză, au accente diferite.

Prima mea zi lucrătoare este oribilă. Marea este agitată, vaporul se mișcă, eu super obosită și amețită, am rău de mare, totul este nou pentru mine, aproape că nu înțeleg nimic din ce mi se întâmplă. Șefa mă lasă în cabină 30 de minute să mă odihnesc. În sfârșit, se face ora închiderii, 12 pm. Am încheiat prima zi cu multe semne de întrebare. A doua zi ne găsește ancorați în Palma de Mallorca și niște povești de groază ajung și pe la urechile mele.

Prima poveste era despre un om găsit în mare în apropiere de Ibiza, decapitat. Prietenul uneia dintre colegele de cameră mi-a arătat fimarea cu omul care plutea. Oare de ce m-am uitat? A doua era despre vasul pe care eram, despre cum a fost lovit de un val uriaș în provă, geamurile s-au spart, apa a pătruns, subsolul fiind inundat, s-a pornit și un incendiu la subsol, doi oameni au murit. E clar. Am nimerit în locul potrivit. 😁 Poveștile le-am uitat după prima lună de muncă.

Aici, pe vas, nu ai zile libere deloc. Ești la muncă 7/7 zile, programul fiind între 3h-12h de lucru/zi, depinde de câte ore se stă în port. Politica de funcționare a magazinelor Duty Free este ca ele să fie închise în timpul acostării în port. Deci, o zi ideală este cea în care vasul rămânea în port de dimineața de la 8 până seara la 8, una foarte obositoare este când muncești de la 9 am până la 12 pm, cu o oră pauză. Munca în Duty Free este complexă. În unele porturi primim marfă, e nevoie să numărăm produsele, să cărăm cutii grele. O dată la 3 luni (sper că-mi amintesc bine) se face inventar și petrecem ore bune numărând produse (de obicei, din orele care se presupune că ar fi fost libere). În magazin, ești responsabil de igienizarea acestuia, pe lângă a vinde. E nevoie să știi date tehnice despre ceasuri, aparate foto, notele de vârf ale parfumurilor și multe altele. Poate fi copleșitor pentru cineva ca mine care nu știe nimic despre ele. Învăț de la 0, deși uneori mă simt penibil când greșesc, mai ales că feedback-ul primit nu este încurajator. Primele trei luni au trecut cât ai clipi.

Mă bucuram de toate ocaziile în care puteam ieși să vizitez orașe ca Barcelona, Marsilia, Genova, Napoli, Casablanca, Ibiza, Palma de Mallorca, Malaga, Cadiz, Lisabona, Valletta, Ajaccio, Tunis, Alicante, destinații de vacanță din Grecia: Santorini, Rodos, Mykonos, Patmos, Syros, Salonic, Creta și multe altele pe care nu mi le amintesc acum.

FB_IMG_1562847590994-01

Doar deschideți harta Mării Mediterane și uitați-vă la principalele repere. Mâncarea era, de cele mai multe ori, jalnică, predominând orezul fiert, carnea de miel și legumele fierte, fără gust. Eram responsabilă de curățarea camerei în care locuiam, de spălarea hainelor, exceptând uniforma care o puteam duce la spălătorie, dar cum nu-mi plăcea mirosul detergentului de acolo, preferam să mi-o igienizez singură.

Marea este agitată, în unele zile. Sufăr de rău de mare, deși lumea nu prea mă ia în serios. Îmi amintesc când am fost la cabinetul medical să-mi facă o injecție pentru asta, nici 5 minute libere nu mi s-au acordat pentru relaxarea mușchiului și  locul în care m-au înțepat s-a vindecat în câțiva ani (și nu exagerez). Uneori, iau pastile pentru rău de mare, dar mai mult mă obosesc și mă simt adormită, dar tot nu-mi trece starea de amețeală.

Facilitățile ca angajat pe vas erau:

• 20% discount în magazinele Duty Free;

• Petrecerea angajaților o dată pe lună care se ținea la ultimul etaj, pe lângă piscină;

• Puteam participa gratuit în excursiile organizate pentru turiști. Eu am bifat astfel piramidele, Pompei, Efes;

• ne era permis să ieșim în porturi. Eu ba la shopping, ba vizită la muzee, ba plimbări prin oraș. 

Desigur, aceasta este partea cea mai interesantă și atrăgătoare a jobului pe un vas de croazieră, călătoriile și experiențele. E minunat să vezi apusul în Mykonos și răsăritul în Santorini. Îmi amintesc când am fost în Civitavecchia și eu, alături de trei colege, am hotărât să mergem la Roma cu trenul, distanța fiind de 80 km. Am avut o zi memorabilă, la întoarcere era să pierdem vaporul, am ajuns în ultimul moment. Trei zile nu ni s-a permis să părăsim vasul, dar am văzut Roma și asta e tot ce contează.

Coșmarul oricărui angajat sunt drill-urile. Când îți era lumea mai dragă noi toți eram solicitați să ne prezentăm la exercițiile prevăzute pentru situațiile de urgență, la care participa însuși căpitanul. Și prezența este obligatorie.

Acum, despre nedreptățile care mi s-au făcut mie sau altora nu voi scrie. Nu știu și cealaltă parte a versiunii și prefer să nu deschid subiectul. Nici despre destrăbălările celor de acolo, furturi, relații, etc. Nu sunt în măsură să fac asta. Desigur, am punctat cele mai importante fapte prin care am trecut și nu am intrat în detalii care nu-și au rostul. Îi înțeleg pe cei care muncesc pe vas de ani de zile (bineînțeles, cu pauze între contracte) și nu dau semne că ar vrea să renunțe. E vorba de alegeri și decizii. Așa că orice ai face, dacă asta îți aduce împlinire și simți că viața ta are sens, continuă.

Ce am învățat din această experiență:

• Eu sunt singura responsabilă pentru propriile greșeli;

• Oamenii sunt cele mai interesante enciclopedii;

• Călătoriile te îmbogățesc spiritual;

Fiecare loc are o poveste pe care ai face bine să o știi. 

FB_IMG_1562853287662-01