Ce este fericirea?

Ce-i face pe oameni cu adevărat fericiți? De ce toată lumea caută să atingă fericirea? Chiar avem nevoie de fericire sau putem trăi fără ea?

Și eu, la fel ca și voi, mi-am pus aceste întrebări. Consider că fericirea nu pică din cer ca fulgii de nea. E necesar să muncim pentru ea, să facem niște alegeri și să ne asumăm responsabilități.

Fiecare om are propria viziune asupra fericirii. Putem vedea asta privind oamenii de lângă noi sau dând o căutare pe google unde găsim de la citate până la cărți stufoase de filozofie. Unii cred că dacă ești bogat ești fericit. Alții cred că dacă ești sănătos ești fericit. Cert e că fericirea nu este o formulă matematică. Și nu există răspuns corect sau greșit care-și propune să descrie fericirea. De fapt, greșit este modul în care ne raportăm la fericire. Pentru că unii își irosesc viața căutând-o în alți oameni, în lucruri, în haine, în experiențe și sfârșesc negăsind-o. Se uită doar la condițiile lor exterioare, ci nu în interiorul lor.

Fericirea nu-i despre cine-i mai frumos, mai inteligent, mai avut, mai știu eu cum. Fericirea este despre echilibrul dintre ceea ce ai și dorințele tale, între ceea ce ai realizat și între visurile tale. Fericirea o simți tu, vine autentică, nu se poate copia sau mima. E pur și simplu acolo. Știu câțiva oameni care au tot ce le trebuie, material vorbind, dar nu sunt fericiți pentru că nu sunt în armonie cu ei înșiși. Și nu-mi amintesc să fi cunoscut oameni săraci și fericiți. Or exista, eu nu am întâlnit. Dar, nu prea ai cum să fii fericit dacă nu ai cu ce cumpăra de mâncare sau cu ce să te îmbraci, adică îți lipsesc mijloacele prin care să-ți satisfaci nevoile de bază. Și nu vorbim de bunătate aici. Fericirea cuprinde bunătatea, dar uneori, bunătatea nu cuprinde și fericirea. De multe ori, am citit că doar săracii sunt buni, iar bogații sunt răi. Oare? Vorbesc de bogații aceia foarte bogați care fac donații de sume pe care nici nu suntem în stare să le scriem corect cifrele, bogații aceia care au tot felul de campanii umanitare și fundații și echipe de cercetare pentru calitatea vieții, bogații aceia care urmăresc doar să evolueze odată cu omenirea. De asta îmi plac mie biografiile celor faimoși și bogați, pentru că sunt multe învățăminte acolo. Dar stați, mă cam abat de la subiect.

Deci, chiar cred că fericirea este legată de împlinire și de felul în care alegem să ne trăim viața. Când suntem copii, aleg alții pentru noi, apoi, la vârsta maturității ne revine puterea de a lua propriile decizii.

Fericirea este o stare de mulțumire intensă și satisfacție deplină, ne explică DEX-ului.

Fericirea nu este ceva deja creat. Ea vine în urma propriilor tale acțiuni”, spune Dalai Lama.

‘Fericirea este alcătuită dintr-un șir de plăceri mărunte, consideră Charles Baudelaire.

Fotografie de Megan Markham pe Pexels.com

Alegi sau nu să fii fericit?

Sper că vă plac poveștile. Am să vă spun acum una.

O fată credea că de va găsi pe cineva care să o iubească și pe care să iubească, va fi fericită. Și a găsit. Și a fost fericită, dar curând și-au dat seama amândoi că le trebuie un apartament al lor să fie și mai fericiți. Și-au cumpărat unul cu două camere, în rate. Atunci au fost fericiți. Apoi, a început povara plății ratelor. Și-au mai luat un job part-time, pe lângă cel full-time pe care-l aveam amândoi. Nu mai aveau timp pentru ei, abia se mai vedeau câteva minute pe zi, erau foarte obosiți. Și-au luat o vacanță. Ea a rămas însărcinată. Au fost fericiți. Copilul s-a născut, iar odată cu el au apărut mai multe responsabilități. După o vreme, a mai apărut un alt copil în viața lor. Și atunci au fost tare fericiți. Și-au cumpărat o altă mașină mai mare pentru a încăpea cele două scaune pentru copii, pe bancheta din spate. Copiii creșteau, și în acest timp creștea și nevoia lor de intimitate. Așa că și-au vândut apartamentul și și-au luat o casă, la marginea orașului. După câțiva ani au simțit că relația lor nu mai funcționa. Au mers la un psihoterapeut.

Este o poveste inspirată din traiul nostru de zi cu zi, o poveste fără final pentru că vreau să vă pun pe gânduri. Ideea este că uităm, în goana asta nebună după bani, obiecte, lucruri materiale, să fim fericiți, să trăim din plin momentul. Credem că nu suntem îndeajuns de fericiți și că mereu există loc de și mai multă fericire. Nu e greșit să ne dorim mai multă fericire, dar s-ar putea să devenim foarte frustrați, apatici, morocănoși, nefericiți căutând fericirea. Un paradox, nu? Dar la întrebarea ești fericit? poți răspunde doar cu Da sau Nu. Nu există cale de mijloc.

Adevărata fericire constă în simplitate, după spusele lui Dominique Loreau. În lucrurile și prioritățile cu adevărat importante. Un gest, o faptă bună, o îmbrățișare, un pahar de vin, o plimbare, o carte sau un film, o întâlnire cu un prieten, mirosul unei flori, mirosul mării, o casă plină de luminozitate, mobilată cu strictul necesar.

Spuneți-vă că simplitatea nu înseamnă să scăpați de ceea ce iubiți, ci de ceea ce nu mai contribuie la fericirea dumneavoastră. – Dominique Loreau

Nu am o viață perfectă, nu sunt un om perfect, dar asta nu mă împiedică să fiu fericită. Poate îmi fac curaj, cândva, să vă spun mai multe despre viața mea personală și să vă convingeți că nu am multe motive de fericire… poate. Totuși, regăsesc fericirea în micile plăceri, într-o cafea băută în timp ce citesc câteva pagini dintr-un roman, în râsetele de bucurie ale copilului meu în timp ce ne jucăm, în timpul alocat scrierii sau într-o fotografie simplă a unui răsărit sau apus de soare. Fericită mă fac și reușitele mele și a celor din familie.

Să nu uităm, totuși, că viața nu este numai despre posesiuni și despre a avea cât mai mult, ci și despre a fi, a trăi și a simți. E necesar să ne asumăm și să îmbrățișăm greșelile și eșecurile pentru că altfel se strâng în sufletul nostru ca un gunoi și de îndată ce vom dori să fim fericiți, nu vom putea, gunoiul va începe să pută și să ne umbrească fericirea. Mai concret, să ne rezolvăm luptele interioare, să ne iertăm pentru trecut și să fim mai îngăduitori cu noi, cu greșelile pe care le facem. Suntem oameni, la urma urmei. Și toți merităm să fim fericiți. Cum? Asta depinde numai de noi.

Fericirea este un exercițiu fizic și mental pe care-l facem în fiecare clipă a vieții, o luptă continuă. – Dominique Loreau

Câteva cărți despre fericire:

Arta simplității de Dominique Loreau – o puteți găsi aici.

Metoda Ikigai: secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită de Francesc Miralles – o puteți găsi aici.

Curajul de a fi fericit. Ichiro Kishimi, Fumitake Koga

Fericirea îmi scapă printre degete, Agnes Martin-Lugand – se comandă de aici.

Oamenii fericiți citesc și beau cafea, Agnes Martin-Lugand – se găsește aici sau aici.

Cartea fericirii – Nina Berberova

Cărți pentru copii:

Dani, o fetiță fericită. Vânătoarea de comori de Rose Lagercrantz, Eva Eriksson – o puteți procura de aici.

Pe tine ce te face fericit? de Alec Blanche – o găsiți aici.

Ce este fericirea. Nouă istorioare minunate pentru părinți, copii, bunici – o puteți achiziționa de aici.

Amintiri din copilărie și lecții de viață

Nu înțeleg mentalitatea celor care cred că doar copilăria este perioada în care acumulezi învățături, când, de fapt, atunci se pun bazele a ceea ce va urma de-a lungul vieții. E doar fundația unui proces lung de trăiri și alegeri. Atunci aflăm despre reguli, prietenie, ce-i corect și ce nu, ce-i bine și ce-i rău, despre societate, mediul înconjurător. Atunci ne dezmeticim și începem să ne dăm seama care-i treaba.

Eu cred în sintagma cât trăiești înveți. Și mai cred că cel ce se oprește din învățat se oprește și din a trăi. Unii oameni sunt convinși că au învățat cam tot ce era de învățat în școală când nici măcar despre asta nu e vorba pentru că se confundă des educația și creșterea personală cu acumularea de cunoștințe. Nu trebuie să fii o enciclopedie pentru a fi un om educat sau dornic de a-și îmbunătăți sinele. Desigur, sunt conectate într-o oarecare măsură. Dar sunt convinsă că toate experiențele, bune, rele, ne oferă lecții de viață valoroase din care putem trage învățăminte. Și dacă nu ești conștient de asta, nu te vei schimba. Chiar putem trage multe concluzii din acțiunile, eșecurile sau reușitele noastre sau ale altor oameni. Important este să fim conștienți de acestea și să luăm aminte.

Copilăria mai este și perioada în care suntem programați mental de cei care ne îngrijesc, dar și de cercul de prieteni, iar această programare vine la pachet și cu limitări de care ne este greu să scăpăm. Bine, nu mai vorbesc de abuzuri sau traume care, poate, nu se vindecă niciodată. De pedepse și umilințe a fost plină copilăria anilor ’80 – ’90. Eu am fost programată să dau vina pe alții, să fiu rasistă, să mă compar cu ceilalți, că bătaia e ruptă din rai, să fug când dau de greu, să nu ofer o a doua șansă sau să iert. Vă pot face o listă lungă cu limitările mele, dar nu văd rostul acesteia. Bănuiesc că și a voastră este la fel de lungă. Desigur, în acest articol îmi propun să subliniez, mai degrabă, experiențele care au avut un impact puternic asupra modelării caracterului meu. Și am selectat câteva dintre amintirile copilăriei mele, copilărie ce s-a încheiat pe la vreo 25 de ani.

Pot spune că am trăit copilăria din plin. Eram un copil cuminte, devreme acasă și nerăzvrătit, dar, prin anii ’80 -’90, toată distracția se întâmpla afară și acolo eram și eu. Iar acolo noi, copiii, am învățat unii de la alții principii de viață, reguli nescrise și cum să ieșim singuri din bucluc. Am făcut destule năzbâtii, dar așa, ca pentru o fată timidă și ca pentru o fată ce avea parte de multe interdicții din partea părinților.

Lecții de viață

Să nu furi.

Deși auzisem de nenumărate ori că furtul este un lucru grav, nu am ținut cont de regula să nu furi. Cred că aveam vreo 6-7 ani când ne jucam mai mulți copii în casa unei fete de vârsta mea, undeva în satul natal al tatălui meu. Fetița respectivă avea multe păpuși mici. Mie mi-au plăcut atât de mult încât am băgat una în buzunar și am plecat acasă. Nu m-am bucurat mult de ea că-n urma mea au și venit două fetițe și mi-au spus că m-au văzut ele când am pus păpușa-n buzunar, că sunt furăcioasă (vă mai amințiți cuvântul acesta?). În ziua aceea am plâns mult, dar atât de tare m-a durut reacția celorlalți încât nici nu mi-am mai dorit vreodată să fur. Și nici nu am mai făcut-o.

Regulile sunt reguli.

Absolut toate jocurile copilăriei – șapte țigle, elastic, de-a v-ați ascunselea, șotron, etc.- aveau reguli. Și nici în ruptul capului nu ne abăteam de la ele. Cine înșela era scos din joc. Nu făceam compromisuri.

Și astăzi tind spre respectarea regulilor și a legilor, chiar dacă nu sunt pe placul meu.

Să nu te răzbuni.

Într-o zi mama m-a trimis la cofetăria din cartier să cumpăr două prăjituri. La întoarcere, pe scară, o fată mai mare ca mine mi-a luat pachetul cu prăjituri, l-a aruncat jos și l-a strivit. În sufletul meu de copil asta a însemnat o adevărată tragedie. Am simțit ură, umilință și răutate. În plus, m-a mai certat și mama. Dar întâmplarea aceasta a rămas o vreme în mine ca o chestiune nerezolvată, adunasem ranchiună și ură, la rându-mi. Așa că, să mă eliberez de tensiune am găsit o fetiță mai mică pe care să mă răzbun trăgând-o de păr ori de câte ori o vedeam. După un timp mi-a trecut.

Fotografie de Mu00e1ximo pe Pexels.com

Să fii prieten cu omul cu care-ți face plăcere să vorbești.

V-am spus mai sus. Părinții nu-mi dădeau voie să mă joc chiar cu oricine, mai ales dacă li se părea lor că acel copil are pielea mai închisă la culoare, adică să-mi selectez prietenii din considerente rasiale. Eu nici nu am vrut să aud. Mi-am dat seama repede că-mi plac copiii cu care comunic deschis, despre orice, fără prejudecăți. Și am legat prietenii durabile, puține ce-i drept, dar sincere indiferent de culoarea pielii. Acum, trăiesc într-o țară în care există un mix multicultural și multietnic și asta-mi place la nebunie.

Să te compari cu ceilalți e dureros.

Cunoașteți vreun copil care, pe vremea aceea, să nu se fi comparat cu altul sau să nu fi fost comparat? Eu nu. Încă din clasa I, mi-a fost trimisă, de către învățătoare, lucrarea de nota 10 la matematică părinților colegului care luase 4. De ce? Probabil să se simtă prost. Încă de mică mi se spunea că prietena mea este mai frumoasă decât mine, că e mai slabă, că e mai sexy, etc. Acasă, când mergeam cu o notă proastă eram întrebată Dar X cât a luat? Aa, e mai bun. Apoi, când am crescut mi-am dorit să fi fost în locul altor persoane care păreau că au o viață împlinită.

Mi-aș dori să pot spune că nu mă mai compar cu alte persoane, dar, câteodată îmi vine greu să nu o fac. Mă lupt cu mine și uneori îmi demonstrez singură că sunt bine, mulțumită și fericită cu ce am.

Ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată.

De multe ori îl auzeam pe bunicul meu povestind despre război, dar niciodată nu i-am oferit credit. Nu i-am spus: Hai, bunicule, mai povestește-mi despre război. A fost prizonier în Rusia în al doilea război mondial, timp de doi ani, mânca biscuiți din buzunarele soldaților morți, a fost împușcat în palmă. Acestea sunt singurele detalii pe care le știu despre el din timpul războiului. Regret amarnic pentru că sunt sigură că avea să-mi povestească o grămadă din experiența aceasta, mai ales că al doilea război mondial e unul dintre subiectele mele preferate din istoria universală. Aveam 16 ani când a murit. Din păcate, nu m-am învățat minte și am mai pierdut oameni și clipe ce nu le mai pot recupera vreodată, asta din indiferență, lipsă de curiozitate și aroganță.

Nu-i trăda pe ceilalți.

Eram o mare pârâcioasă. Pentru a-mi salva pielea din bucluc ți-aș fi spus orice, aș fi dat în vileag pe oricine. Îmi vine în minte o întâmplare din liceu. Profa de franceză ne grupase pentru o temă câte 6 elevi și ne dăduse termen de câteva zile. Deși o știam îngăduitoare din fire, m-a întrebat într-o zi de ce grupul nostru nu și-a făcut încă tema. Eu, cred că v-ați dat seama, am aruncat vina pe celelalte colege că nu și-au făcut timp sau că nu au vrut, în timp ce eu vreau dar nu am cu cine. Nu mai știu cum m-am simțit după, dar știu că toată lumea a fost cam supărată. A fost o lecție de așa nu.

Într-o prietenie, e musai să fii prieten până la capăt.

Aveam puține prietene și încă le mai am. Asta pentru că eram directă și mult prea anostă. Dar, am legat o prietenie care și acum durează. Și eram all in. Nu mergea cu jumătăți de măsură. Am fost în cluburi împreună, ne beam cafeaua împreună, am plâns după băieți împreună, ne petreceam vacanțele împreună, ne mai certam, e drept, dar ideea este că ambele ne implicam în aceeași măsură. Nu-mi plac persoanele care îți sunt prieteni doar din interes, persoane care își petrec timpul cu tine doar pentru că nu au cu cine altcineva, nu pentru că te preferă pe tine. Dacă îți ofer din timpul meu pentru că vreau, mă aștept ca și tu să faci la fel, nu să invoci scuze la nesfârșit. Nu sunt roata de rezervă a nimănui.

După cum vedeți, o parte din copilăria mea a fost despre prejudecăți, indiferență, umilință, trădare, ranchiună, mediocritate și dacă mă credeți, sunt multe lucruri de care sunt mândră. De familia mea, de orașul în care m-am născut și copilărit, de toți copiii de atunci, de garsoniera noastră despre care am mai scris, de tot ceea ce m-a format. Cu toate astea am observat că trebuie să scap de anumite obiceiuri, apucături, copilării, supărări inutile. Să devin o versiune mai bună, să mă maturizez emoțional, să mă autodepășesc, să mă iert și să mă iubesc. Sunt încă în acest proces și nu cred că mă voi opri, mai ales că am acum o motivație puternică: copilul meu.

Spuneți-mi, care-i cea mai prețioasă amintire din copilăria voastră care s-a dovedit a fi o lecție de viață? Haideți să ne amintim împreună.

Cum și de ce m-am apucat de blogging

Prin 2010 când blogging-ul prinsese deja un avânt fantastic în România, eu mă plimbam pe Marea Mediterană, pe un vas de croazieră, muncind. Prin 2012 am început să cochetez cu ideea de a scrie undeva, așa că am lucrat la primul meu blog pe blogspot (încă mai există, am recitit câteva articole de acolo). Încă de atunci îmi plăcea să scriu despre dezvoltarea personală. Apoi, atracția pentru scris a dispărut exact cum a și apărut… Până prin 2018 când am început să scotocesc printre pasiunile mele și să caut răspunsul la întrebarea ”Ce-mi place cu adevărat să fac?”

Atunci eram deja mamă, simțeam că mai este și altceva pentru mine pe lângă a-mi crește și a mă ocupa de propriul copil. Răspunsul la întrebare a venit și mi-am cumpărat un domeniu pentru un alt blog (pe care l-am închis între timp). No, și ca orice om care-și face blog, le-am cerut părerea și sfatul unor mămici. Ele au fost sincere, dar mai pe ocolite, Anielo, blogging-ul nu e de tine. Atât mi-a trebuit! Și ce credeți că am făcut? M-am ambiționat să merg mai departe? Neah… asta nu-i de mine. AM ABANDONAT. Da. Simplu, nu? Adică simplu pentru mine că m-am întors în zona confortabilă din viața mea și mi-am văzut în continuare de viața de mamă. Și nu pentru că acele persoane ar fi fost de vină. Nici vorbă. Adevărul este că nici nu aveam încredere în calitățile mele de scriitoare. A venit așa, ca o confirmare. Ce-ți trebuie ție blog? Cine o să-ți citească rândurile? Vrei să fii ridicolă? Nu vă mai spun câte mi-au mai trecut prin cap.

Fotografie de Markus Winkler pe Pexels.com

Dar apoi, ne-am mutat în Olanda la sfârșitul lui 2018 și eu m-am apucat de fotografie. Am început niște cursuri de dezvoltare personală și am prins curaj. Am zis că nu am nimic de pierdut dacă încerc și apoi voi vedea ce va ieși. Mi-a revenit iar ideea unui blog în care să-mi expun fotografiile de prin călătorii. Și iată blogul! Acesta este, cel pe care-l citiți acum. E perfect? NU. Și nici nu vreau să fie. E interesant? Poate. Dar poate deveni mult mai interesant dacă aveți și am și eu răbdare cu mine. Pentru că nu poți fi bun la ceva din primele încercări. Nu poți fi la același nivel cu oameni care fac asta de ani de zile. Prin exercițiu și perseverență poți deveni mult mai bun. Și asta se aplică în orice domeniu, nu doar în blogging. Țineți minte asta:

Când începeți ceva nou, nu vă mai comparați cu alți oameni care fac de ani de zile ceea ce vreți să faceți.

Mai citiți o dată fraza de mai sus. Și ei au fost începători cândva. Au luat-o de la 0. Vă puteți inspira sau puteți învăța din experiența lor. Dați-vă timp, răbdare și acționați. Rezultatele vor apărea. Privind în urmă la articolele pe care le-am scris anul trecut, simt că am evoluat. Cu siguranță, la anul, voi simți la fel.

Daniel Coyle și Geoff Colvin spun, în urma studiilor făcute, că este nevoie de cel puțin 10 000 de ore de pregătire pentru a deveni performant într-un domeniu. Nu vă speriați. Nu vreau să vă demotivez, ci doar să vă arăt că succesul nu cade din cer stând pe canapea. Doar faceți ceva în acest sens. Și nu spun că cele 10 000 de ore (care înseamnă vreo 416 zile) sunt un adevăr universal valabil. Ideea este că nici nu ar trebui să credeți în rezultate rapide, peste noapte. Poveștile sunt povești, realitatea este alta.

Am făcut pauză de mai bine de jumătate de an de scris p-aici, asta pentru că am fost ocupată cu altceva și nu e vorba doar de lipsa de timp, ci și de prioritățile pe care mi le-am setat atunci. Am socializat mult mai mult ca de obicei și am citit cărți (cred că anul trecut am bătut recordul de cărți citite din toată viața mea). Probabil că mi-au lipsit și motivația și inspirația. A fost o pauză de relaxare (să ne înțelegem, e vorba de relaxare de la scris, că de mers la serviciu încă merg) și de regăsire.

Sunt conștientă că mai am multe de învățat (între noi fie vorba, deși știu ce înseamnă SEO, nu m-am lămurit exact cum se face și ce presupune). Sunt conștientă că uneori scriu banalități. Dar, știți ce? Poate despre asta este și viața, despre lucruri banale. Și nu sunt sigură că nu mă voi mai demoraliza niciodată. Sunt sigură doar de prezent. Fac ce-mi place și ce-mi aduce mulțumire.

Oamenii au impresia că nu sunt suficient de pregătiți pentru a face ceva și așteaptă să vină acel moment în care să simtă acest lucru. Timpul de așteptare se transformă astfel, într-un fel de frică de așteptare. Iar tot acest timp pierdut te distrage de la scopul inițial. Singurul medicament pentru rușine este acțiunea. Restul este pură teorie.

Cristi Grosaru – Tu ai iubi un om ca tine?

Sursă info: putereaacincea.ro

Sursă foto: pexels.ro

La final de luna mai

Știți acele momente când ești bine, tu cu tine, când ești ocupat cu viața reală (a se citi, nu ai timp de pierdut pe rețelele sociale), când te împarți între casă și muncă, între familie și prieteni și îți este atât de bine în această rutină plăcută și relaxantă, de nici nu vrei să schimbi nimic?

Da, sigur știți despre ce vorbesc. Cam asta mi se întâmplă încă de la începutul pandemiei. Și VREAU să recunosc, chiar aveam nevoie de asta. Aveam nevoie și mai mult de fiul meu, de o conectare profundă. Cred că la starea asta de mulțumire au contribuit și activitățile pe care am ales să le fac.

În martie și aprilie mi-am antrenat creativitatea pentru concursul de blogging, ediția Spring SuperBlog 2020. Am scris la toate probele și sunt mândră de mine, mai ales că a fost perioada în care se discuta numai despre Coronavirus. Pentru mine a fost ca o gură proaspătă de aer de munte. A fost revigorant să îmi păstrez mintea antrenată într-o competiție.

Descopăr oamenii din jurul meu, oameni cu care părea că nu am nimic în comun, când, de fapt, nu numai că avem multe lucruri în comun, dar avem și pasiuni care ne apropie și mai mult. Și asta îmi întărește și mai mult convingerea de a nu judeca un om după aparențe.

Descopăr orașul în care locuim. Deși ne-am mutat aici de peste 18 luni și deși este un oraș relativ mic, se pare că sunt multe locușoare de care nu știam înainte. De exemplu, am dat peste o mică fermă care se poate vizita (bucuria celor mici).

Citesc clasicii literaturii române și nu numai. Când? Păi timpul dedicat facebook-ului îl dedic cititului și atât. Simplu, nu? Citesc cât pot, ce-i drept. O surpriză frumoasă mi-a oferit-o Cella Serghi cu al ei roman autobiografic, Pe firul de păianjen al memoriei.

Mă bucur de viață, sunt mai recunoscătoare. Sună a clișeu, dar simt că tot ce e în jurul meu îmi aparține, adică natura, cerul, marea. Accept să le împart și cu restul lumii și promit să fiu în preajma lor până spre 100 de ani.

Și că tot a venit vara, vă urez să vă bucurați de ea, să vă petreceți timpul cum și cu cine doriți în locul în care vă îndeamnă inima.

Foto: arhiva personală.

Azi, mi-e dor

Azi mi s-a făcut dor. Dor de munți, de case românești risipite pe dealuri ca niște nori albi pe cer. Dor să stau și să admir peisajul viu colorat de copacii-n floare și de iarba verde. Să admir primăvara, anotimpul meu preferat, și să-i mulțumesc că a venit atât de frumoasă.
Dor să număr brazii și să mă pierd în numărat, dor de soarele jucăuș ascuns printre cireșii și merii înfloriți si parfumați.

Dor de cărări înguste de munte în care se aude doar clipocitul unui râu micuț.
Dor de locurile copilăriei în care nu-mi păsa când trece timpul, deși îmi doream să treacă mai repede și să ajung MARE. Cine știa că a fi mare vine cu responsabilități, griji și idealuri?

Dor de Sibiu, de farmecul unei plimbări prin pădurea Dumbrava sau prin Muzeul Satului printre casele mirosind a vechi, dar autentice. Dor de centru pășind cu o înghețată-n mână.
Dor de România rurală, de specificul ei tradițional, de aspectul ei rustic.

Cum ar fi dacă ai trăi într-o garsonieră?

Fă rai din ce ai, spune o vorbă înțeleaptă, adică apreciază, fii recunoscător și bucură-te de tot ce există în viața ta. Pornind de la această afirmație, am să vă împărtășesc o parte din povestea copilăriei mele. Nu este ușor, dar sper să vă pot determina să priviți oamenii dincolo de aparențele și circumstanțele exterioare și să vedeți cât de ușor este să ne sabotăm propriile vieți cu niște convingeri greșite.

Puțini știu despre mine că toată copilăria mea mi-am petrecut-o într-o garsonieră alături de părinți și de fratele meu. Acest lucru mi-a limitat mult acțiunile și comportamentul prin faptul că trăiam cu impresia că oamenii mă vor pune la colț, nu mă vor accepta când vor afla unde locuiesc și adevărul este că nici nu-mi plăcea să primesc priviri pline de compasiune. Credeam că e cool doar să locuiești într-un apartament cu camera ta personală. Așa că eram foarte atentă cui îi destăinuiam detalii despre locuința mea, atât de atentă încât am dat cu piciorul unor posibile relații cu oameni care-mi plăceau la nebunie.

Atunci îmi blamam părinții pentru că nu au reușit să cumpere o locuință mai spațioasă când, de fapt, ei se zbăteau să aibă ce să ne pună pe masă, să ne îmbrace și să avem bani pentru școală. Nu practicam exercițiul recunoștinței. Când ești nerecunoscător crezi că ești cel mai oropsit de pe planetă și credeți-mă, nu duceam lipsă de imaginație în această privință. Și trăiam în această constrângere, într-o continuă comparație cu ceilalți care aveau mai mult din punct de vedere material și mă afundam și mai tare în limitarea mea. Stima mea de sine era jos, foarte jos. Credeam că doar cei bogați au dreptul la fericire. Eu eram, din start, condamnată la nefericire. Lucrurile acestea se petreceau doar în mintea mea, să fie clar. Vedeam numai partea negativă din a locui într-o garsonieră. Nu aveam cum să-mi chem prietenele acasă, în camera care era camera tuturor (deși au existat câteva prietene care m-au vizitat frecvent), nu aveam intimitate, nu aveam ceva al meu cu care să mă mândresc, să dau muzica la maxim, să umblu în chiloți, etc. A fost nevoie de cenzură. Nu puteam fi eu însămi pentru că cineva era deranjat. Și cred că toți patru nu am putut fi noi înșiși, constrânși de spațiul limitat. Dar, totuși, asta ne-a împins să ne respectăm spațiul și nevoia de intimitate pe care o simțea fiecare din noi. Ne-a împins să fim mai ordonați, să păstrăm casa curată, să ne cunoaștem tabieturile.

La o analiză mai profundă, lucrurile au stat altfel decât am crezut. Am legat puține prietenii, dar autentice și trainice, pe viață pot spune. Am început să miros oamenii superficiali prin prisma lăcomiei pentru bani și să mă feresc de ei. M-am acceptat cu lipsurile materiale și am învățat ce înseamnă toleranța. Am început să aleg din categoria de experiențe dezvoltare personală, ateliere, workshop-uri, cursuri. Investitia în propria persoană merită toți banii și nu mă voi opri din a mă dezvolta personal.

Tot ceea ce am trăit în garsoniera de la etajul 4 a fost pentru mine o lecție de viață care m-a ajutat mai târziu să mă redefinesc, să îmi cunosc barierele și să constat că nu ceea ce ai (material vorbind) te caracterizează, ci e mai important cine ești, ce faci pentru semenii tăi și ce fel de persoană alegi să fii. Sper din suflet să alegi și tu creșterea personală și cu siguranță furnizorul tău de experiențe îți poate veni în întâmpinare pe noul drum. Așa că fă rai din ce ai și fii o persoană mai bună și mai înțeleaptă ca ieri.

Articol scris pentru competiția Spring SuperBlog 2020.

Sursă foto: pexels și experimentează.ro.

Există viață socială și ca expat

men and women standing infront of dining table
Fotografie de Lisa Fotios pe Pexels.com

Cum ar fi dacă v-aș spune că viața mea socială e mult mai intensă ca în România? Că aici, în Olanda, am găsit nu una, nu două, ci șase familii de români cu copii de vârstă apropiată băiețelului meu? Mai exact, am ajuns să ne petrecem weekend-urile împreună, la un grătar, să ieșim prin oraș sau în tot felul de spații destinate celor mici și să ne vedem seara în parcuri pentru copii. Sună bine, nu-i așa? Tocmai de acolo a început totul, în parc, acum în vacanță. Nu știam unul de celălalt și totuși, frecventam acel loc de recreere la ore diferite. Și uite că legea atracției a funcționat în cazul nostru. Toți aveam dorința de a întâlni și alte familii și când s-a întâmplat, păi au venit cu vârf și îndesat. Toată lumea-i încântată, mai ales copiii că au parteneri de joacă. Și asta nu e tot. Am ajuns să ne și ajutăm între noi, să fim acolo când cineva are nevoie. Uite că am mai spulberat și un mit, cum că, românii plecați în alte țări sunt răi și egoiști. Important este să găsiți lucruri pe care le aveți în comun, valori asemănătoare și să fiți pe aceeași lungime de undă. Nu este imposibil, să știți. Știu că una dintre temerile principale ale celor care vor să emigreze este că le va fi greu să-și facă prieteni. Începutul poate fi descurajant, dar sunt convinsă că nu veți fi singuri pentru mult timp. Și oamenii de alte naționalități sunt dornici de comunicare și socializare.

Românii de aici nu mai doresc să se întoarcă în țară, sau dacă vor, cu siguranță o vor face peste câțiva ani. Cu toate astea, ne implicăm în problemele României, chiar dacă suntem la distanță. Speranța la o viață mai bună este încă prezentă.

Nu știu experiența voastră legată de viața socială, dar aceasta e a mea. A noastră. A unui grup de români din Vlissingen.

Mi-ar face mare plăcere să împărtășiți cum este a voastră. 🙂 Cu cine v-ați împrietenit?

Cum e să fii angajat pe un vas de croazieră

Aici, pe vas, nu ai zile libere deloc. Ești la muncă 7/7 zile, programul fiind între 3h-12h de lucru/zi, depinde de câte ore se stă în port. O zi ideală este cea în care vasul rămânea în port de dimineața de la 8 până seara la 8, una foarte obositoare este când muncești de la 9 am până la 12 pm, cu o oră pauză.

FB_IMG_1562847632700-01

O relatare de acum 10 ani.

Eu, la 25 de ani. Iulie, 2010, 5 am. Sunt în aeroportul Henri Coandă pentru prima dată și nu știu ce anume am de făcut, dar până la urmă mă dumiresc încotro să o iau. Mă așez la coadă, privesc oamenii. Par relaxați în comparație cu mine. Nu mi-e teamă de zborul cu avionul, dar mi-e teamă de necunoscut sau poate că sunt curioasă să văd cum e. Cum este acolo. Acolo, pe vasul de croazieră.

În avion, în zbor spre Munchen, mă simt rău. Am rău de mișcare și în plus, nici nu am dormit azi-noapte. Asta accentuează starea de rău. Aeroportul din Munchen e imens. Bineînțeles că mă rătăcesc. Cum să te rătăcești într-un aeroport? Funny, nu?Mai am 4h la dispoziție până la următorul zbor care-i spre Marsilia. De acolo urmează să mă îmbarc pe vapor. Stau lângă poarta de îmbarcare și aproape că ațipesc, ținându-mi geanta strâns în brațe, nu cumva să rămân fără ea. Da, atâtea povești cu furturi m-au îngrozit. În sfârșit vine ora îmbarcării. De data aceasta sunt ok. Admir norii care-s ca un munte de zăpadă sau bezele sau frișcă sau ceva alb în  întinderea albastră.

În aeroportul internațional din Marsilia mă așteaptă cineva cu o pancartă cu numele meu. Mă îndrept spre ea, iau bagajele și urcăm în mașină. Pe drum nu scot nici o vorbă, nu vreau să fiu ridicolă. Of, câte am pierdut crezând că sunt sau par ridicolă. Nu faceți ca mine. Ajunsă în port, un sentiment de dezamăgire mă cuprinde. Eu credeam că este ca-n filme (râd acum). Vasul este ancorat într-o zonă industrială a orașului, nicidecum highlights & co și este vechi, ruginit pe alocuri, chiar uzat, dar e lung, are 300 m și 11 etaje. Dacă se scufundă?, mă gândesc.

Trec peste lucrurile organizatorice privind primirea personalului. Sunt cazată într-o cameră alături de alte două fete și mi se spune că diseară, la 6 pm, sunt așteptată la muncă, în Duty Free. Deja la muncă? Îmi vine să le spun că eu în ultimele 24h nu am dormit un minut, dar mai bine tac. Până la urmă, sunt doar forță de muncă. Fac cunoștință cu colegii mei. Sunt din România, Ucraina, Egipt, Mauriția. Pe unii dintre ei nu-i înțeleg deloc când vorbesc în engleză, au accente diferite.

Prima mea zi lucrătoare este oribilă. Marea este agitată, vaporul se mișcă, eu super obosită și amețită, am rău de mare, totul este nou pentru mine, aproape că nu înțeleg nimic din ce mi se întâmplă. Șefa mă lasă în cabină 30 de minute să mă odihnesc. În sfârșit, se face ora închiderii, 12 pm. Am încheiat prima zi cu multe semne de întrebare. A doua zi ne găsește ancorați în Palma de Mallorca și niște povești de groază ajung și pe la urechile mele.

Prima poveste era despre un om găsit în mare în apropiere de Ibiza, decapitat. Prietenul uneia dintre colegele de cameră mi-a arătat fimarea cu omul care plutea. Oare de ce m-am uitat? A doua era despre vasul pe care eram, despre cum a fost lovit de un val uriaș în provă, geamurile s-au spart, apa a pătruns, subsolul fiind inundat, s-a pornit și un incendiu la subsol, doi oameni au murit. E clar. Am nimerit în locul potrivit. 😁 Poveștile le-am uitat după prima lună de muncă.

Aici, pe vas, nu ai zile libere deloc. Ești la muncă 7/7 zile, programul fiind între 3h-12h de lucru/zi, depinde de câte ore se stă în port. Politica de funcționare a magazinelor Duty Free este ca ele să fie închise în timpul acostării în port. Deci, o zi ideală este cea în care vasul rămânea în port de dimineața de la 8 până seara la 8, una foarte obositoare este când muncești de la 9 am până la 12 pm, cu o oră pauză. Munca în Duty Free este complexă. În unele porturi primim marfă, e nevoie să numărăm produsele, să cărăm cutii grele. O dată la 3 luni (sper că-mi amintesc bine) se face inventar și petrecem ore bune numărând produse (de obicei, din orele care se presupune că ar fi fost libere). În magazin, ești responsabil de igienizarea acestuia, pe lângă a vinde. E nevoie să știi date tehnice despre ceasuri, aparate foto, notele de vârf ale parfumurilor și multe altele. Poate fi copleșitor pentru cineva ca mine care nu știe nimic despre ele. Învăț de la 0, deși uneori mă simt penibil când greșesc, mai ales că feedback-ul primit nu este încurajator. Primele trei luni au trecut cât ai clipi.

Mă bucuram de toate ocaziile în care puteam ieși să vizitez orașe ca Barcelona, Marsilia, Genova, Napoli, Casablanca, Ibiza, Palma de Mallorca, Malaga, Cadiz, Lisabona, Valletta, Ajaccio, Tunis, Alicante, destinații de vacanță din Grecia: Santorini, Rodos, Mykonos, Patmos, Syros, Salonic, Creta și multe altele pe care nu mi le amintesc acum.

FB_IMG_1562847590994-01

Doar deschideți harta Mării Mediterane și uitați-vă la principalele repere. Mâncarea era, de cele mai multe ori, jalnică, predominând orezul fiert, carnea de miel și legumele fierte, fără gust. Eram responsabilă de curățarea camerei în care locuiam, de spălarea hainelor, exceptând uniforma care o puteam duce la spălătorie, dar cum nu-mi plăcea mirosul detergentului de acolo, preferam să mi-o igienizez singură.

Marea este agitată, în unele zile. Sufăr de rău de mare, deși lumea nu prea mă ia în serios. Îmi amintesc când am fost la cabinetul medical să-mi facă o injecție pentru asta, nici 5 minute libere nu mi s-au acordat pentru relaxarea mușchiului și  locul în care m-au înțepat s-a vindecat în câțiva ani (și nu exagerez). Uneori, iau pastile pentru rău de mare, dar mai mult mă obosesc și mă simt adormită, dar tot nu-mi trece starea de amețeală.

Facilitățile ca angajat pe vas erau:

• 20% discount în magazinele Duty Free;

• Petrecerea angajaților o dată pe lună care se ținea la ultimul etaj, pe lângă piscină;

• Puteam participa gratuit în excursiile organizate pentru turiști. Eu am bifat astfel piramidele, Pompei, Efes;

• ne era permis să ieșim în porturi. Eu ba la shopping, ba vizită la muzee, ba plimbări prin oraș. 

Desigur, aceasta este partea cea mai interesantă și atrăgătoare a jobului pe un vas de croazieră, călătoriile și experiențele. E minunat să vezi apusul în Mykonos și răsăritul în Santorini. Îmi amintesc când am fost în Civitavecchia și eu, alături de trei colege, am hotărât să mergem la Roma cu trenul, distanța fiind de 80 km. Am avut o zi memorabilă, la întoarcere era să pierdem vaporul, am ajuns în ultimul moment. Trei zile nu ni s-a permis să părăsim vasul, dar am văzut Roma și asta e tot ce contează.

Coșmarul oricărui angajat sunt drill-urile. Când îți era lumea mai dragă noi toți eram solicitați să ne prezentăm la exercițiile prevăzute pentru situațiile de urgență, la care participa însuși căpitanul. Și prezența este obligatorie.

Acum, despre nedreptățile care mi s-au făcut mie sau altora nu voi scrie. Nu știu și cealaltă parte a versiunii și prefer să nu deschid subiectul. Nici despre destrăbălările celor de acolo, furturi, relații, etc. Nu sunt în măsură să fac asta. Desigur, am punctat cele mai importante fapte prin care am trecut și nu am intrat în detalii care nu-și au rostul. Îi înțeleg pe cei care muncesc pe vas de ani de zile (bineînțeles, cu pauze între contracte) și nu dau semne că ar vrea să renunțe. E vorba de alegeri și decizii. Așa că orice ai face, dacă asta îți aduce împlinire și simți că viața ta are sens, continuă.

Ce am învățat din această experiență:

• Eu sunt singura responsabilă pentru propriile greșeli;

• Oamenii sunt cele mai interesante enciclopedii;

• Călătoriile te îmbogățesc spiritual;

Fiecare loc are o poveste pe care ai face bine să o știi. 

FB_IMG_1562853287662-01