3 tipuri de oameni de care mă feresc

Nu vreau să credeți despre mine că aș fi superficial sau că judec, dar experiența cu oamenii m-a învățat de ce tipologii să mă feresc.

Îmi plac oamenii, în general. Îmi place să-i observ și să-i înțeleg și am o abordare empatică. Dar chiar și așa, am învățat să-mi ascult mereu instinctele… 

Cei care îți povestesc toată viața lor în 30 de minute

Am învățat pe calea cea grea că oamenii care îți povestesc toată viața lor în 30 de minute au un ego foarte mare și adesea se descriu din postura de victimă.

Aceștia fac ca toate lucrurile să fie despre ei și le place mai mult să vorbească, decât să asculte. Conversațiile cu ei sunt de cele mai multe ori monologuri în care tânjesc cu toate celulele corpului lor după validare.

Ei nu vor să fie combătuți, ci să li se confirme mereu opiniile și credințele. De multe ori, după ce povestesc câte ceva, simt nevoia să întrebe „Înțelegi?” sau „Știi ce zic?”

De asemenea, aceștia au tendința de a se îndepărta de cei care nu le cântă în strună și nu își exprimă în mod evident aprecierea fața de ei.

Oamenii care oferă sfaturi nesolicitate

Oamenii care oferă sfaturi nesolicitate sunt de-a dreptul enervanți. Ori de câte ori le povestești câte ceva, simt nevoia să îți explice cum ar trebui să faci un anumit lucru, iar dacă nu cooperezi, se simt lezați.

Nu știu cum sunt alții, dar eu nu am nevoie să mi se ofere soluții pentru lucruri pe care nu vreau să le rezolv, sau pentru chestii pe care le-am rezolvat deja, în felul meu.

De multe ori, după ce ne bagă pe gât un set de sfaturi, ne mai și bat la cap să ne convingă că au dreptate, iar dacă nu procedăm cum am fost sfătuiți, se supăra și ne judecă.

Dacă îndrăznim să le spunem că nu le-am cerut ajutorul, se scuză că ei au vrut doar să ajute. Eu am învățat că este falimentar să permit acestor oameni să fie prea aproape de mine, ca mai apoi să mă judece dacă n-am făcut precum m-au sfătuit.

Oamenii care critică și bârfesc

De oamenii care critică și bârfesc fug ca dracul de tămâie, iar motivul este unul foarte simplu. Chiar dacă nu mă vorbesc pe mine de rău în față, o să ajung și eu la un moment dat subiect de bârfă.

Această tipologie umană își consumă timpul vorbind despre ceilalți, de obicei într-un mod negativ. Ăsta e un fel de hobby.

De fapt, oamenii ăștia sunt demni de milă (doar că eu nu prea mai am milă de oferit). De multe ori stau cu alții pe buze doar pentru a le „scădea valoarea” și implicit a-și consolida poziția. „Eu nu sunt prost ca ăla să fac așa…”

Concluzie:

Mi-am creat propriile mecanisme de a ține la distanță oamenii toxici. Consider că relațiile apropiate cu tipologiile menționate în articol îmi consumă mai multă energie decât ar trebui, astfel că prefer să evit contactul.

A, da, era să uit. Numele meu este Răzvan și scriu despre oameni, IT, și experiențe reale pe 99xp.ro. Recent am construit un nou blog, numit AntiSimetrie.ro, unde aștern cu dibăcie împreună cu Anaphielle gânduri și emoții. Articolul de care sunt cel mai mândru este 100+ idei pentru atunci când nu ai despre ce să scrii pe blog.

Îi mulțumesc Anielei pe această cale că a acceptat să-mi găzduiască articolul.

Sursă foto: Unsplash.

Nu uita să rămâi cu un suflet frumos mereu!

Continui seria de guest post-uri cu Ana Maria Haller, blogger pasionat de carte, călătorii, spiritualitate, ea însăși cu un suflet frumos și deschis.

Acesta a fost răspunsul pe care i l-am dat Anielei la întrebarea: Dacă te-ai întâlni cu tine pe stradă, care sunt cele mai frumoase cuvinte pe care ai vrea să ți le spui?

În nebunia vieții de zi cu zi uităm să ne oprim, să ne „tragem sufletul”. Să ne oprim să vedem frumosul și minunea din jurul nostru. Agitația ne transformă în niște versiuni deformate ale ființei noastre. Suntem mereu pregătiți pentru a da replica, mereu pregătiți de ceartă, pregătiți pentru a riposta. Avem mereu impresia că noi știm ceea ce este bine, că suntem cei mai frumoși, cei mai deștepți, cei mai cei!

Nu uita să rămâi cu un suflet frumos mereu.

Ia o pauză!

Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu mine când aș fi copil, să mă iau în brațe și să-i vorbesc frumos acelui pui de om. Să-i spun să nu-și piardă încrederea orice s-ar întâmpla. Să-i spun că uneori viața este nedreaptă, însă schimbarea cursului nu înseamnă ceva neapărat rău. Că unele rele vin doar pentru a ne face să progresăm. Că nu trebuie să-i răspunzi celuilalt așa cum îți răspunde el. Că o răutate nu trebuie să te afecteze atât de mult încât să renunți la visul tău. Dumnezeu ne trimite mereu numai îngeri. (Conversații cu Dumnezeu – Neale Donald Walsh)

Aș vrea ca acest copil să-și păstreze puritatea sufletului mereu, să fie bucuros de fiecare zi care îi este dată și să fie recunoscător pentru că este sănătos, voios, fericit, și să răspândească și asupra celor din jurul lui fericire. Aș vrea să înțeleagă că atunci când cineva este răutăcios la adresa lui este pentru că el însuși are o problemă cu sine, că se simte hărțuit și neapreciat de părinți, de colegi, de oamenii din jurul lui.

Fii lumina pentru ceilalți

Mi-ar plăcea să fie lumina din viața celorlalți, dar să nu uite de sine. Să nu uite că trebuie să aibă grijă de el însuși, de sănătatea lui și de ceea ce-i place lui mai mult să facă. Să nu dea tot de la el pentru că există șansa să nu mai rămână cu nimic. Să lase loc în inima lui pentru toată lumea, dar să păstreze doar acele lucruri valoroase în sufletul lui.

Să-și iubească părinții, sora și bunicii, însă să-și dea voie să mai și greșească uneori. Să fii copilul perfect poate fi obositor pentru orice. Să nu se judece prea dur pentru deciziile pe care le ia, pentru că acelea sunt cele mai bune soluții la momentul respectiv. E normal să greșești, oricine este pasibil de greșeală. Oamenii perfectibili sunt cei mai nefericiți. De ce? Pentru că atunci când tinzi spre perfecțiune ești dur cu tine, te obosești și te judeci dur pentru nereușite.

Ești unic

Să nu uite că nu este ca X sau că Y, și că Dumnezeu l-a făcut unic și l-a trimis cu un scop pe acest pământ. Să-și caute menirea în ceea ce-i place și face cu drag. Să fie bun și să arate compasiune și nu milă. Compasiunea vine din înțelegere și din sentimentele tale nobile. Mila vine din frică și din aroganță.

Scopul nu este să fii mai bun decât ceilalți, scopul tău este să fii mai bun decât ai fost ieri.

Să nu-ți fie frică sau să-ți fie doar atât cât să nu-ți pui viața în pericol. Dumnezeu este mereu cu tine și în tine. Dă-ți timp să te rogi, să meditezi și să-i simți prezența cu fiecare adiere de vânt, cu fiecare rază de soare, cu fiecare frunză căzută. El este acolo și te veghează.

Nu încerca să-ți faci dreptate singur!

Nu încerca să-ți faci dreptate singur! Chiar dacă ți s-a făcut o nedreptate, încearcă mijloace prin care să nu-i răspunzi adversarului tău cu aceeași monedă. Karma este cea care îi va da înapoi ceea ce ți-a făcut ție cândva. Cum te tratează oamenii este karma lor, cum îi tratezi tu pe ei este karma ta. Ți se va da cu măsura cu care tu ai măsurat. Oprește-te dacă consideri că faci ceva rău! Ai această abilitate de a-ți da seama când ceva este rău. Sufletul tău, din experiențele anterioare, o știe.

„Când îți este frică, roagă-te. Când simți că îți pierzi credința, roagă-te. Când obosești și nu mai vrei să înaintezi, roagă-te. Când iubești, când ți-e dor, când te doare… roagă-te. Dumnezeu e singurul care ascultă ce inima spune și tot El îi poate șterge lacrimile.”

Ioana Sirghei

Nu toți oamenii vor să fie salvați. Nu este doar jobul tău de a schimba lumea sau mentalități. Pe unii îi poți ajuta doar dându-le dragostea ta, mai mult decât atât nu poți face. Nu te pierde pe tine ajutându-i pe ei. Scopul tău pe acest pământ nu este doar ajutorul unei persoane, ci a tuturor care-și doresc acest lucru. Fii iubire și dăruiește iubire!

„Durerea durează în corp 30 de secunde, restul timpului sunt gândurile noastre care îmbracă durerea în haine groase și o fac să transpire în noi, paralizându-ne sau congelându-ne. Cine sau ce ne dezgheață?”

Hrisostom Filipescu

Trecut versus viitor

Trecutul este în capul tău, însă viitorul este în mâinile tale! Nu te opri din drumul tău dacă ai făcut ceva greșit. Lasă-l să treacă și gândește pozitiv. Ceea ce ți s-a întâmplat în trecut nu te definește pentru ceea ce ești în prezent. Nu trebuie să dai explicații nimănui! Ceea ce s-a întâmplat este doar între tine și Dumnezeu, și doar El are dreptul să te judece dacă va dori acest lucru.

Nu uita să rămâi cu un suflet frumos mereu.

Un mesaj către mine, către copilul din mine, către adultul din mine. Dacă tot ceea ce am scris mai sus a trezit și ceva în tine, te invit pe blogul meu de carte dusacucartea.ro și pe ladyinblack.ro pentru a descoperi multe cărți interesante și subiecte deosebite.

Mulțumesc, Aniela pentru găzduire!

Așa că îți adresez și ție, cititorule, această întrebare preluată de la Cristi Grosaru. Dacă te-ai întâlni cu tine pe stradă, care sunt cele mai frumoase cuvinte pe care ai vrea să ți le spui?

Ei mi-au dat rostul

Când am acceptat să scriu acest guest-post habar nu aveam de provocarea pe care aveam să o primesc. Eu, Mamă de 3, să vorbesc despre mine cea de dinainte de ei mi se pare greu. Înainte de ei parcă nu a fost niciodată. Parcă-s cu ei dintotdeauna.

Prin vene îmi curge de când mă știu un „ceva” ce nu mă lasă să fiu liniștită dacă stau, dacă nu am direcție, dacă nu mă frământ. Când mă gândesc la mine înainte de copii îmi amintesc că în toate vacanțele în care mergeam doream să fac cât mai multe. Rar, foarte rar stăteam o zi întreagă la plajă pe șezlong. Eram cu ochii pe ceas mai mereu de parcă întârziam undeva.  Râd câteodată de mine cea de atunci zicând că mă antrenam pentru cea de azi.

Însă, mă credeți sau nu, în sinea mea sunt mai relaxată acum cu trei copii față de atunci, înainte de ei. De ce? Ce s-a schimbat?

Vă zic eu imediat.

Acum am un scop, acum am un rost, un drum al meu dincolo de orice. Un sens. O direcție. Nu mai trebuie să demonstrez nimănui nimic. Cu acest dar minunat au venit copiii mei pentru mine! Ei m-au schimbat pe mine în raport cu … MINE. Înainte mă raportam la ce e bine, ce ar trebui să zic, să fac, ce ar zice X despre asta. De când cu ei, contează ce simt, cum simt, cum ne e bine fiecăruia dintre noi și între noi. Cu siguranță e și acum o luptă în a face lucruri, dar nu le mai fac în concurență cu nimeni, nici pentru a le demonstra cuiva, le fac cu alt gând.

Cu gândul să le creez lor amintiri dragi, cu gândul să mă poarte în inimă frumos, să simtă că se pot baza pe mine, că sunt în siguranță cu mine, că mă au aliat, că în mine pot găsi un confident, un bun ascultător și sfătuitor.

Iar toate astea le fac punându-mă inclusiv pe mine mult mai des pe primul loc decât o făceam înainte de ei.

Prima mea născută, Sofia, m-a găsit încă dornică să împac pe toată lumea cu toată lumea, să mulțumesc pe alții și să uit de mine adesea, să dau mai mult decât ar merita să o fac și să mă consum înzecit pentru asta. În timpul cât am stat acasă cu ea, am pierdut relații de prietenie.  Poate e mult spus prietenie acum, dar asta credeam eu că este atunci. Lecția pe care mi-a adus-o a fost că de când a apărut ea pe lume, ar trebui să nu mă mai simt singură oricât de multe relații s-ar sfârși în jurul meu. O am pe ea. Bucățică din mine. Bucuria mea de suflet!

A doua sarcină, cea cu Radu, mi-a adus dorința de a mă ocupa de plăcerile mele sufletești și mi-a dat curajul să nu îmi mai pun bariere singură. Așa am dat viață blogului și glasului meu. A fost ca o eliberare  să pot face asta. Mult timp înainte de Radu ba nu aveam curaj, ba nu aveam putere, ba nu știam de ce să o fac. El mi-a dăruit libertatea să o fac pur și simplu pentru că am plăcere de scris și drag de oameni. Numele ales pentru colțul meu de suflet a venit natural, firesc de parcă mă aştepta.

În cea de a treia sarcină, cea cu Andrei, am fost împinsă dincolo de limitele și convingerile pe care mi le pusesem: limita că formula de patru ne e suficient, convingerea că nu va trebui să mai trec printr-o perioadă de acomodare cu viața noastră de familie, cu corpul meu, cu schimbările ce au loc când în ecuație mai apare ceva. Credeam că am dat deja tot ce aveam de dat în materie de mamă de bebeluș şi că pot să închid totul în cufărul de amintiri. Iar azi încă am revelații și zic adesea: „Ce dar minunat am primit într-un an atât de încercat pentru toată lumea! Ce frumos că mi s-a dat și nu mi s-a luat ca să îmi înving limitele astea, să am încă o dată șansa de un timp de creștere a unui bebeluș și pe ceilalți doi pe lângă el.” Aș zice că am încă o dată șansa să revizuiesc și să cântăresc ce vreau și ce voi face pe viitor mai ales în perioada aceasta tulbure pe care o traversăm. Şi sigur nici nu ştiu tot ce mi-a adus încă.

De când îi am pe ei sunt mai organizată şi mai determinată în ce fac. Nu de puține ori am fost întrebată CUM reuşesc să scriu, să fac cele necesare în casă şi să mă păstrez pozitivă. Sau DE CE în timp ce adorm copiii, ascult în căşti seminarii/podcast-uri, mă documentez despre cele necesare mie sau citesc carți? De ce nu stau liniştită? Nu aş şti să zic de ce şi cum, pur şi simplu le fac. Am energie pentru toate astea şi reuşesc să le îmbin tocmai pentru că mă simt bine cu fiecare dintre ele. Copiii nu mi-au luat această energie, ci mi-au triplat-o.

Prin copiii mei respir, mă curăț, cresc, mă dezvolt. Mă imaginez tare tristă și frustrată când mă gândesc ce ar fi fost dacă nu i-aș fi avut. Alung gândul și mă consider norocoasă și cu rost.

Copiii mi-au dat rostul.

Martha Cinipa este autoarea articolului de mai sus. Nu știu cum face, dar scrie frumos și din inimă, cu sufletul pe tavă despre cei trei copii minunați ai săi. Sunt plăcut surprinsă de postările ei cu momente bune și mai puțin bune din viața de mamă. O puteți citi pe facebook pe Mama de 3 și cred că s-ar bucura de minune să-i vizitați locșorul unde își așterne gândurile: http://www.mamade3.ro.

Tânjești după succes? Mai bine dorește-ți echilibrul!

M-a provocat Aniela să scriu despre succes, ținând cont de faptul că am câștigat SuperBlog 2020, ediția de toamnă.

O temă cu adevărat provocatoare, deși miile de cărți scrise par să demonstreze contrariul, că de fapt succesul e ceva ce se poate atinge foarte ușor, începând cu a citi cartea respectivă și terminând cu aplicarea multiplelor sfaturi prețioase din ea. V-aș putea înșira și eu câteva titluri care mi-au marcat viața în mod pozitiv cum sunt: Inteligența emoțională de Daniel Goleman, Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace – Stephen Covey, Secretele succesului – D’ale Carnegie, Psihologia persuasiunii de Robert Cialdini. V-aș putea face un sumar al lecțiilor desprinse din aceste cărți, dar o să merg din nou pe calea autenticității care mă caracterizează și vă zic să împăturiți cuvântul succes și să îl înlocuiți cu: ECHILIBRU.

Dacă vă întrebați de ce vă cer să faceți acest lucru, vă dau trei motive:

1. Succesul este definit atât de diferit de fiecare dintre noi, încât nu mai știm ce este și ce nu este succes.

2. Succesul nu trăiește și nici nu se obține singur.

3. Echilibrul persistă chiar și atunci când aburii succesului s-au împrăștiat.

Legat de primul aspect, Dicționarul explicativ al limbii romane a găsit o variantă destul de bună pentru a defini succesul: “Rezultat favorabil, pozitiv (al unei acțiuni); reușită, izbândă”, dar tradusă pentru fiecare în parte, are conotații diferite. Pentru unii succesul se măsoară în mărimea contului din bancă, pentru alții succes este atunci când au pornit de la omul cu pizza la director general, pentru unii succesul se traduce în a avea o familie, pentru alții să fie un etalon în social media, șamd.

Fiecare dintre noi măsoară succesul prin raportare la trei aspecte: nevoi, efortul pe care îl depune ca să împlinească acele nevoi și recunoașterea socială. Cu cât mai mare efortul și cu cât mai mare aprecierea din partea celorlalți, cu atât mai mare succesul. In realitate însă ecuația este alta: ce pierzi ca să obții acel succes validat de toți?

Pentru omul care are milioane de euro în bancă, timpul dedicat jobului sau afacerilor este prioritatea maximă, iar relaxarea un cuvânt oarecum străin – a strâns, dar nu a ajuns nici după “n” ani în călătoria aceea exotică de o lună la care a visat toată viața. Pentru omul care a ajuns din livrator de pizza în director general, mai ales dacă a făcut-o în timp destul de scurt, de câțiva ani, sărind multe etape, asta înseamnă multe ore peste program, multe întâlniri cu prieteni amânate, multe relații create artificial, cât să servească scopului de a avansa în carieră. Pentru omul pentru care succes înseamnă să ai o familie, timpul pentru el însuși sau pentru alte nevoi personale s-a diminuat considerabil. Daca mai vorbim și de o femeie, este destul de probabil că avansarea pe scara ierarhică să fi rămas la stadiu de vis, unul neîmplinit.

Ca atare, când vedem pe cineva că are succes, înainte să aplaudăm reușita ne putem întreba la ce a renunțat sau ce a neglijat ca să ajungă acolo? Și mai ales, a meritat efortul?

Dacă înlocuim cuvântul succes cu echilibru, vedem că deja viața noastră este mai plină de sens și este mai puțin despre raportul câștig / pierdere. Când spui echilibru, înțelegi că nu pui în cui viața personală, ca să ajungi sus pe scara ierarhică, așa cum nu îți lași eul tău plin de vise, povești ce așteaptă să fie împlinite pentru a te vinde cu totul idealului familiei. Când spui echilibru înțelegi ca de fapt succesul este a avea câte puțin din fiecare și a te bucura la fel de mult decât dacă ai câștiga ceva în detrimentul pierderii altor lucruri. Oricum pierdem întotdeauna ceva când facem o alegere, dar măcar să nu ajungem să resimțim dezechilibru în urma alegerii. Când spui echilibru, înțelegi că viața este o suma de alegeri ce ne definesc și că succesul este doar o mica bucățică. Când spui echilibru înțelegi că succesul nu trăiește și nu se obține singur. Acea validare din partea tuturor este vârful icebergului, dar calota este compusă din muncă, din oameni potriviți la locul potrivit, dintr-un context favorabil, din resurse și viziune. Succesul nu este permanent, el este ca o mărgea care îți scapă printre degete, iar efectele lui pot fi devastatoare, mai ales dacă nu le gestionezi cum trebuie.

De aceea timingul pentru succes este foarte important. Dacă vine prea devreme în raport cu ceea ce poți și ce ești, e posibil să suporți consecințe extrem de neplăcute. Gândește-te de exemplu la Lindsay Lohan, copilul minune al cinematografiei hollywoodiene, care și-a început cariera la vârsta de trei ani și după nenumărate premii, a ajuns pe prima pagina a revistelor de scandal din Statele Unite pentru consum de droguri, iar cariera ei s-a terminat mult prea devreme. În schimb prin echilibru, succesul se definește fix cum este – o izbândă de o durată mai mare sau mai mică într-o anumită arie sau în mai multe arii de viață, din care îți iei energia, motivația necesare pentru alte vise de împlinit.

Cam așa am gestionat eu succesul de la SuperBlog, încercând să scot câteva învățăminte care să mă ajute și pe viitor cum sunt:

• arta de a-ți doza energia și nu de a te epuiza înainte de a finaliza ceva;

• perseverența de a duce la capăt un lucru și de a nu renunța după primul obstacol;

• arta de a alege lucrurile în care să investești timp, pasiune și efort și nu de a te arunca în toate, doar de dragul multi-taskingului.

Închei parafrazându-l pe Winston Churchill cu fraza lui memorabilă: “succesul reprezintă abilitatea de a trece de la un eșec la altul fără să-ți pierzi entuziasmul.”

Să aveți echilibrul în succesul pe care vi-l doriți!

Articolul a fost scris de Oana Pană, câștigătoarea ediției de toamnă a competiției SuperBlog 2020. Puteți arunca o privire pe blogul Oanei, inimadincuvinte.com și sunt convinsă că veți rămâne cu sufletul acolo.

Cărțile de ficțiune care m-au făcut ceea ce sunt: un cititor-povestitor

Bună, eu sunt Diana și de când mă știu am fost întotdeauna fascinată de cărți. Nici nu știam să citesc, dar universurile ascunse între copertele cărților din bibliotecă mă atrăgeau de parcă erau vreun magnet, iar eu eram făcută din metal. Eu le răsfoiam pe toate fără să înțeleg prea multe. Știam doar că acolo sunt povești fie pentru mine cea de atunci, fie pentru oamenii mari. Îmi era de ajuns.

Apoi am crescut. Am învățat să citesc și, cumva, biblioteca alor mei îmi rămăsese mică (cel puțin în cărți pentru vârsta mea). Așa mi-am făcut fișă la biblioteca din oraș și am deschis o ușă spre o altă lume. Prima carte pe care am împrumutat-o de acolo a fost Călătoriile lui Gulliver.

Apoi a urmat prima cartea care m-a impresionat cu adevărat: Heidi, fetița munților. Nu știu, a avut cartea aceea ceva. M-am regăsit în ea cum nu mă regăsisem în niciuna până atunci. M-a vrăjit efectiv. Au urmat altele și fiecare a avut ceva ce a rămas în mine. Sunt, cumva suma cărților citite – indiferent dacă vorbim de Heidi, de Cireșarii lui Constantin Chiriță, cărțile lui Coelho, ale lui Paler sau Elif Shafak.

Oh, au fost multe cărți. Aș putea să vă scriu despre ele la infinit. Dar, mai bine vă scriu despre cele care au contat: cele care m-au format pe mine – cititorul și cele care m-au inspirat pe mine – scriitorul. Căci da, am și eu, în sfârșit, ficțiunea mea publicată nu doar ficțiunea mea de pe blog.

Cărțile mele de căpătâi

Pe lista cărților mele „de căpătâi” se înscriu cărți de toate felurile, scrise în toate stilurile. O să vi le scriu în ordinea în care îmi vin în minte, nu în vreuna anume.

Viața pe un peron a lui Paler am citit-o pe final de liceu. În perioada aceea Facebook-ul abunda de citate din cărțile sale. Ele au fost magnetul, recunosc. Dar, nu mă așteptam ca o carte să-mi decojească sufletul precum o ceapă și să-mi atingă miezul. Nu mi se mai întâmplase. Romanul lui Octavian Paler mi-a influențat și îmi influențează filosofia personală. Unii îl au pe Osho. Eu îl am pe Paler, poate de aceea și celelalte cărți scrise de acest autor mi-au mers la suflet.

Domnul Ibrahim și florile din CoranPe când eram o operă de artă și Visătoarea din Ostende  – două romane și un volum de proză scurtă aparținând lui Eric Emmanuel Schmitt ce m-au înduioșat teribil și totodată m-au pus pe gânduri. Nu puteau să nu fie pe listă. Cărțile astea se citesc extrem de repede, dar prin subiectele tratate nu sunt deloc frivole, sunt exact contrariul.

Hoții de frumusețe a lui Pascal Bruckner mi-a părut de la prima pagină o capodoperă, deși totuși stranie, un pic violentă. Dar, chiar și așa, e una dintre cărțile pe care le recomand întotdeauna și una dintre inspirațiile mele scriitoricești. Minuțiozitatea lui Bruckner, pasiunea bolnăvicioasă pentru frumusețe și tinerețe veșnică sunt delicioase!

La fel pot spune și despre alte două cărți:

·      Acolo unde femeile sunt regi de Christie Watson – o carte plină de suflet, dar tulburătoare prin subiect: ce se întâmplă când iubirea unei mame e toxică?

·      Înainte să adorm de S.J. Watson – un thriller, cred că primul pe care l-am citit, ce nu poate fi lăsat din mână. Visul meu e să scriu așa o carte, poate nu thriller, dar care să fie imposibil de lăsat.

Și, evident, lista nu ar fi completă fără Elif Shafak – idolul meu absolut. Am început cu Bastarda IstanbululuiCele patruzeci de legi ale iubirii și am continuat cu… tot! Tot ce iese din mâna ei e magic. Aș recunoaște textele ei dintr-o mie pentru că au un miros aparte: condimentat și dulce, oriental, sublim. Însă, mai presus de toate cărțile ei, stă Lapte negru – o carte despre feminitate, creație și cum o scriitoare de succes își poate împăca aspirațiile profesionale cu statutul de mamă (sau nu…). E fix cartea ce mă definește în acest moment al vieții mele.

În loc de încheiere

Și o să închei aici, nu vreau să devin obositoare. V-am spus, pot enumera cărți până mâine. Nu v-am scris, totuși, prea multe despre aceste cărți. Asta pentru că vreau să vă provoc: căutați-le, citiți-le și apoi vedeți dacă și vouă v-au atins sufletul.

Dar, evident, nu pot încheia  fără a vă mai recomanda o carte: antologia Nuanțe de piper și ciocolată apărută la editura Siono. Aici mă veți găsi și pe mine printre pagini.

Și, gata… până aici mi-a fost. Vă mulțumesc vouă și Anielei pentru că m-ați citit și suportat! Pe mine mă găsiți pe cele două bloguri spre care am tot presărat link-uri aici: De-ale Dianei și Illusion’s Street. Însă, mai nou, mă găsiți și pe canalul meu de YouTube unde vorbesc despre cărți, blogging și lifestyle.

Mananci ca sa traiesti sau traiesti ca sa mananci? Oameni carora nu le place mancarea!

Ati auzit de expresia traiesti ca sa mananci? Cei slabi, cu metabolismul bun, o folosesc in mod peiorativ la adresa celor grasi, care au marele defect de a savura mancarurile pline de calorii. Mananci ca sa traiesti, asa cica ar fi corect. Cine spune asta? In mod evident, acei oameni carora nu le place mancarea.

Nu stiu cum sa va explic, dar de astfel de oameni eu zic ca ar trebui sa ne ferim cu totii.

Sa ne intelegem: NU judec gusturile culinare ale oamenilor. Unuia ii place carnea de vita, altuia cea de porc, altul vrea carne de pui, altul adora mielul. Nici macar daca NU iti place carnea deloc, din motive religioase ori de etica, nu te judec. Pot intelege de ce pizza ta preferata este quattro formaggi. Si a mea este (ma rog, printre preferatele mele).

Pot intelege si de ce nu-ti place pizza. Pot intelege si de ce tii cura de slabire. Da, si eu ar trebui sa tin.

Pot intelege de ce nu-ti place shaorma.

Pot intelege de ce nu-ti plac micii, de ce nu mananci ceafa, de ce nu mananci coaste.

Pot intelege de ce prefer piureul in dauna cartofilor prajiti.

Pot intelege, de asemenea, de ce nu iti place ciorba de burta. Pot intelege, la limita, si de ce nu vrei ciorba, de ce nu-ti place nici macar un sortiment de ciorba ori de supa.

Pot intelege de ce nu-ti place frisca, de ce nu-ti place ciocolata ori de ce nu-ti plac de niciun fel deserturile. Poti manca bine, copios, fara sa ai felul 3 in meniu.

Ce nu pot intelege, insa, NICIODATA, dar NICIODATA este cum sa nu iti placa MANCAREA la modul GENERAL?! Sunt unii oameni carora nu le place nici macar un fel de mancare. Ei mananca doar pentru ca le cere stomacul. Pentru ei cartoful, varza, conopida, broccoli-ul ori sfecla sunt fix tot aia.

Nu-mi dau seama daca ei au o problema medicala legata de gust, daca pur si simplu nu disting gusturile, ori au o problema psihologica.

Sunt persoane semi-defecte, care nu apreciaza mancarurile, dar apreciaza deserturile. Mananca atat cat simt ca e nevoie sa se sature, urmand ca apoi sa savureze desertul. Macar atat, as zice.

Problema mea cu acesti oameni carora nu le place mancarea este alta: ei ne sunt dati ca exemplu POZITIV. Eu, pentru a slabi, ar trebui sa fiu ca ei. Sa ma robotizez. Sa devin imun la orice miros si gust de mancare buna. Ceea ce, in mod evident, nu pot. Si e bine ca nu pot.

Eu sunt Emil Calinescu si, pentru ca imi place mancarea, detin un blog de mancare; de asemenea, imi plac si cartile, filmele, teatrul si fotbalul. Link-urile sunt, evident, catre blogurile aferente acelor domenii. Numarul total al blogurilor propria este de 11, insa pe restul trebuie sa le descoperiti singuri.

In final, va intreb pe voi: cunoasteti oameni carora nu le place mancarea? De care parte a baricadei sunteti: mancati ca sa traiti sau traiti ca sa mancati? Si, nu in ultimul rand, ce parere aveti despre cei care gandesc total diferit de voi in ceea ce priveste mancarea?

Ps: Mi se sopteste ca acum mult timp un restaurant din SUA se lauda ca are cea mai ieftina mancare lipsita de gust. Cumva, a reusit sa atraga niste oameni. Doar ca acestia nu au confirmat sloganul lor, ci il contraziceau: este ieftina, dar este surprinzator de buna. Deci nu era oameni carora nu le place mancarea.

Revelion fără Matthew McConaughey

N-am fost niciodată înfrigurată la gândul că vine Revelionul și trebuie să îl plănuiesc în amănunt, ca să fiu sigură că trec în noul an distrată la maxim.

Nu mi-am dorit să mă sui pe mese de bucurie c-a mai trecut un an și eu și toată lumea de pe lângă mine îmbătrânim. Mai ales că, de câțiva ani, de când oglinda mi-a devenit inamic 😂, că îmi dezvăluie obraznic șanțurile de la ochi și începuturile de gușă, sunt atentă și sufăr în sufletul meu rămas tânăr la fiecare zi care trece și mă duce frumos spre baston.

Deci nu-i motiv de sărbătoare, dom’ne. Bine, v-am mai zis eu cum e cu petrecerile la mine. Că nu-s de comitet și sparg orice party pe val cu nevoile mele de somn în pijamalele pufoase. Ce bine-a mai fost c-am dat peste un om care nu pune nici el prea mare preț pe revelion, ci pe Crăciun. Pe care l-am petrecut tot timpul cu familia extinsă. N-a trebuit să fac frumos în anii ăștia de relație (5 jumate de căsnicie), să pun pe mine toate ornamentele și să mor de somn cu ruju’ la gură la trecerea dintre ani.

În ultimii trei ani am petrecut Revelionul doar noi: mama, tata și copilul. Anul ăsta, pentru că Andrei a trebuit să plece pentru 2 luni și n-am putut fi împreună nici de Crăciun, nici de Revelion, am stat doar eu cu Matei. Am gătit cât pentru 3 (stați liniștiți, nu mai e nici urmă de mâncare, m-am ocupat personal 😂), am dansat pe Săniuța fuge și pe coloana sonoră de la Spiderman, am jucat domino cu piesele de Rumy și ne-a ținut companie Nick jr. La 00.00 am ieșit pe balcon să vedem artificiile și să urlăm în văzduhuri La mulți ani!, ne-am pupat și-mbrățișat cu declarații de dragoste pe viață, așa cum numai între o mamă și-un fiu de 5 ani jumătate pot exista și pe la 01.30 ne-am culcat cu rutina clasică : 2 povești citite și 4 pe dinafară.

Înainte de miezul nopții am sunat pe toată lumea (bunici, prieteni, rude) să urăm An Nou cu sănătate!. L-am epuizat pe micuț în așa hal că după 00.00 mi-a zis clar: eu nu mai zic nimănui la mulți ani, că m-am plictisit. Chiar și când a sorcovit, a doua zi, a zis la final, scurt „la anu’…”

Acum… Ce mi-ar fi plăcut mie să fac de Revelion… Păi, în afară de a fi pe-o insulă, la soare, cu Matthew McConaughey la dispoziție care să-mi facă vânt (în apă 😂) cu o frunză de palmier și să-mi aducă cocktailuri fără alcool la fiecare 5 minute, aș fi vrut să fim toți 3. Că m-a-ncercat tristețea și mi-am înghițit-o să n-o simtă copilul.

Mai important decât noaptea asta e ce-o să facem noi în anul ăsta nou și plin de necunoscut. Cât o să facem, cum, dar mai ales cum o să ne simțim.

La mulți și fără urme de-mbătrânire ani!

Aceste rânduri au fost scrise de Mirela Cretan, autoarea blogului Gălăgie’n Cap – Verzi și uscate.