Amintiri din copilărie și lecții de viață

Nu înțeleg mentalitatea celor care cred că doar copilăria este perioada în care acumulezi învățături, când, de fapt, atunci se pun bazele a ceea ce va urma de-a lungul vieții. E doar fundația unui proces lung de trăiri și alegeri. Atunci aflăm despre reguli, prietenie, ce-i corect și ce nu, ce-i bine și ce-i rău, despre societate, mediul înconjurător. Atunci ne dezmeticim și începem să ne dăm seama care-i treaba.

Eu cred în sintagma cât trăiești înveți. Și mai cred că cel ce se oprește din învățat se oprește și din a trăi. Unii oameni sunt convinși că au învățat cam tot ce era de învățat în școală când nici măcar despre asta nu e vorba pentru că se confundă des educația și creșterea personală cu acumularea de cunoștințe. Nu trebuie să fii o enciclopedie pentru a fi un om educat sau dornic de a-și îmbunătăți sinele. Desigur, sunt conectate într-o oarecare măsură. Dar sunt convinsă că toate experiențele, bune, rele, ne oferă lecții de viață valoroase din care putem trage învățăminte. Și dacă nu ești conștient de asta, nu te vei schimba. Chiar putem trage multe concluzii din acțiunile, eșecurile sau reușitele noastre sau ale altor oameni. Important este să fim conștienți de acestea și să luăm aminte.

Copilăria mai este și perioada în care suntem programați mental de cei care ne îngrijesc, dar și de cercul de prieteni, iar această programare vine la pachet și cu limitări de care ne este greu să scăpăm. Bine, nu mai vorbesc de abuzuri sau traume care, poate, nu se vindecă niciodată. De pedepse și umilințe a fost plină copilăria anilor ’80 – ’90. Eu am fost programată să dau vina pe alții, să fiu rasistă, să mă compar cu ceilalți, că bătaia e ruptă din rai, să fug când dau de greu, să nu ofer o a doua șansă sau să iert. Vă pot face o listă lungă cu limitările mele, dar nu văd rostul acesteia. Bănuiesc că și a voastră este la fel de lungă. Desigur, în acest articol îmi propun să subliniez, mai degrabă, experiențele care au avut un impact puternic asupra modelării caracterului meu. Și am selectat câteva dintre amintirile copilăriei mele, copilărie ce s-a încheiat pe la vreo 25 de ani.

Pot spune că am trăit copilăria din plin. Eram un copil cuminte, devreme acasă și nerăzvrătit, dar, prin anii ’80 -’90, toată distracția se întâmpla afară și acolo eram și eu. Iar acolo noi, copiii, am învățat unii de la alții principii de viață, reguli nescrise și cum să ieșim singuri din bucluc. Am făcut destule năzbâtii, dar așa, ca pentru o fată timidă și ca pentru o fată ce avea parte de multe interdicții din partea părinților.

Lecții de viață

Să nu furi.

Deși auzisem de nenumărate ori că furtul este un lucru grav, nu am ținut cont de regula să nu furi. Cred că aveam vreo 6-7 ani când ne jucam mai mulți copii în casa unei fete de vârsta mea, undeva în satul natal al tatălui meu. Fetița respectivă avea multe păpuși mici. Mie mi-au plăcut atât de mult încât am băgat una în buzunar și am plecat acasă. Nu m-am bucurat mult de ea că-n urma mea au și venit două fetițe și mi-au spus că m-au văzut ele când am pus păpușa-n buzunar, că sunt furăcioasă (vă mai amințiți cuvântul acesta?). În ziua aceea am plâns mult, dar atât de tare m-a durut reacția celorlalți încât nici nu mi-am mai dorit vreodată să fur. Și nici nu am mai făcut-o.

Regulile sunt reguli.

Absolut toate jocurile copilăriei – șapte țigle, elastic, de-a v-ați ascunselea, șotron, etc.- aveau reguli. Și nici în ruptul capului nu ne abăteam de la ele. Cine înșela era scos din joc. Nu făceam compromisuri.

Și astăzi tind spre respectarea regulilor și a legilor, chiar dacă nu sunt pe placul meu.

Să nu te răzbuni.

Într-o zi mama m-a trimis la cofetăria din cartier să cumpăr două prăjituri. La întoarcere, pe scară, o fată mai mare ca mine mi-a luat pachetul cu prăjituri, l-a aruncat jos și l-a strivit. În sufletul meu de copil asta a însemnat o adevărată tragedie. Am simțit ură, umilință și răutate. În plus, m-a mai certat și mama. Dar întâmplarea aceasta a rămas o vreme în mine ca o chestiune nerezolvată, adunasem ranchiună și ură, la rându-mi. Așa că, să mă eliberez de tensiune am găsit o fetiță mai mică pe care să mă răzbun trăgând-o de păr ori de câte ori o vedeam. După un timp mi-a trecut.

Fotografie de Mu00e1ximo pe Pexels.com

Să fii prieten cu omul cu care-ți face plăcere să vorbești.

V-am spus mai sus. Părinții nu-mi dădeau voie să mă joc chiar cu oricine, mai ales dacă li se părea lor că acel copil are pielea mai închisă la culoare, adică să-mi selectez prietenii din considerente rasiale. Eu nici nu am vrut să aud. Mi-am dat seama repede că-mi plac copiii cu care comunic deschis, despre orice, fără prejudecăți. Și am legat prietenii durabile, puține ce-i drept, dar sincere indiferent de culoarea pielii. Acum, trăiesc într-o țară în care există un mix multicultural și multietnic și asta-mi place la nebunie.

Să te compari cu ceilalți e dureros.

Cunoașteți vreun copil care, pe vremea aceea, să nu se fi comparat cu altul sau să nu fi fost comparat? Eu nu. Încă din clasa I, mi-a fost trimisă, de către învățătoare, lucrarea de nota 10 la matematică părinților colegului care luase 4. De ce? Probabil să se simtă prost. Încă de mică mi se spunea că prietena mea este mai frumoasă decât mine, că e mai slabă, că e mai sexy, etc. Acasă, când mergeam cu o notă proastă eram întrebată Dar X cât a luat? Aa, e mai bun. Apoi, când am crescut mi-am dorit să fi fost în locul altor persoane care păreau că au o viață împlinită.

Mi-aș dori să pot spune că nu mă mai compar cu alte persoane, dar, câteodată îmi vine greu să nu o fac. Mă lupt cu mine și uneori îmi demonstrez singură că sunt bine, mulțumită și fericită cu ce am.

Ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată.

De multe ori îl auzeam pe bunicul meu povestind despre război, dar niciodată nu i-am oferit credit. Nu i-am spus: Hai, bunicule, mai povestește-mi despre război. A fost prizonier în Rusia în al doilea război mondial, timp de doi ani, mânca biscuiți din buzunarele soldaților morți, a fost împușcat în palmă. Acestea sunt singurele detalii pe care le știu despre el din timpul războiului. Regret amarnic pentru că sunt sigură că avea să-mi povestească o grămadă din experiența aceasta, mai ales că al doilea război mondial e unul dintre subiectele mele preferate din istoria universală. Aveam 16 ani când a murit. Din păcate, nu m-am învățat minte și am mai pierdut oameni și clipe ce nu le mai pot recupera vreodată, asta din indiferență, lipsă de curiozitate și aroganță.

Nu-i trăda pe ceilalți.

Eram o mare pârâcioasă. Pentru a-mi salva pielea din bucluc ți-aș fi spus orice, aș fi dat în vileag pe oricine. Îmi vine în minte o întâmplare din liceu. Profa de franceză ne grupase pentru o temă câte 6 elevi și ne dăduse termen de câteva zile. Deși o știam îngăduitoare din fire, m-a întrebat într-o zi de ce grupul nostru nu și-a făcut încă tema. Eu, cred că v-ați dat seama, am aruncat vina pe celelalte colege că nu și-au făcut timp sau că nu au vrut, în timp ce eu vreau dar nu am cu cine. Nu mai știu cum m-am simțit după, dar știu că toată lumea a fost cam supărată. A fost o lecție de așa nu.

Într-o prietenie, e musai să fii prieten până la capăt.

Aveam puține prietene și încă le mai am. Asta pentru că eram directă și mult prea anostă. Dar, am legat o prietenie care și acum durează. Și eram all in. Nu mergea cu jumătăți de măsură. Am fost în cluburi împreună, ne beam cafeaua împreună, am plâns după băieți împreună, ne petreceam vacanțele împreună, ne mai certam, e drept, dar ideea este că ambele ne implicam în aceeași măsură. Nu-mi plac persoanele care îți sunt prieteni doar din interes, persoane care își petrec timpul cu tine doar pentru că nu au cu cine altcineva, nu pentru că te preferă pe tine. Dacă îți ofer din timpul meu pentru că vreau, mă aștept ca și tu să faci la fel, nu să invoci scuze la nesfârșit. Nu sunt roata de rezervă a nimănui.

După cum vedeți, o parte din copilăria mea a fost despre prejudecăți, indiferență, umilință, trădare, ranchiună, mediocritate și dacă mă credeți, sunt multe lucruri de care sunt mândră. De familia mea, de orașul în care m-am născut și copilărit, de toți copiii de atunci, de garsoniera noastră despre care am mai scris, de tot ceea ce m-a format. Cu toate astea am observat că trebuie să scap de anumite obiceiuri, apucături, copilării, supărări inutile. Să devin o versiune mai bună, să mă maturizez emoțional, să mă autodepășesc, să mă iert și să mă iubesc. Sunt încă în acest proces și nu cred că mă voi opri, mai ales că am acum o motivație puternică: copilul meu.

Spuneți-mi, care-i cea mai prețioasă amintire din copilăria voastră care s-a dovedit a fi o lecție de viață? Haideți să ne amintim împreună.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.