A fost odată o Aniela care a lucrat pe-un vas de croazieră. Poveste reală

white cruise ship
Fotografie de Matthew Barra pe Pexels.com

Ce urmează să citiți este strict punctul meu de vedere, experiența mea personală și lucrurile au stat într-un anumit fel atunci. Tind să cred că m-am maturizat, am scăpat de anumite obiceiuri, de frici și de credințe limitative. Dar știți vorba aceea, omul învață cât trăiește.

Eu, 25 de ani. Iulie, 2010, 5 am. Sunt în aeroportul Henri Coandă pentru prima dată și nu știu ce anume am de făcut, dar până la urmă mă dumiresc încotro să o iau. Mă așez la coadă, privesc oamenii. Par relaxați în comparație cu mine. Nu mi-e teamă de zborul cu avionul, dar mi-e teamă de necunoscut sau poate că sunt curioasă să văd cum e. Cum e ce? Cum este acolo. Acolo, pe vasul de croazieră. În avion, în zbor spre Munchen, mă simt rău. Am rău de mișcare și în plus, nici nu am dormit azi-noapte. Asta accentuează starea de rău. Aeroportul din Munchen e imens. Bineînțeles că mă rătăcesc. Cum să te rătăcești într-un aeroport? Funny, nu?Mai am 4h la dispoziție până la următorul zbor care-i spre Marsilia. De acolo urmează să mă îmbarc pe vapor. Stau lângă poarta de îmbarcare și aproape că ațipesc, ținându-mi geanta strâns în brațe, nu cumva să rămân fără ea. Da, atâtea povești cu furturi m-au îngrozit. În sfârșit vine ora îmbarcării. De data aceasta sunt ok. Admir norii care-s ca un munte de zăpadă sau bezele sau frișcă sau ceva alb în  întinderea albastră. În aeroportul internațional din Marsilia mă așteaptă cineva cu o pancartă cu numele meu. Mă îndrept spre ea, iau bagajele și urcăm în mașină. Pe drum nu scot nici o vorbă, nu vreau să fiu ridicolă. Of, câte am pierdut crezând că sunt sau par ridicolă. Nu faceți ca mine. Ajunsă în port, un sentiment de dezamăgire mă cuprinde. Eu credeam că este ca-n filme (râd acum). Vasul este ancorat într-o zonă industrială a orașului, nicidecum highlights & co și arată cam vechi, ruginit pe alocuri, chiar uzat, dar e lung, are 300 m și 11 etaje. Dacă se scufundă? Trec peste lucrurile organizatorice privind primirea personalului. Sunt cazată într-o cameră alături de alte două fete și mi se spune că diseară, la 6 pm, sunt așteptată la muncă, în Duty Free. Cum adică? Deja? Îmi vine să le spun că eu în ultimele 24h nu am dormit un minut, dar mai bine tac. Până la urmă, sunt privită ca forță de muncă. Fac cunoștință cu colegii mei. Sunt din România, Ucraina, Egipt, Mauriția. Pe unii dintre ei nu-i înțeleg deloc când vorbesc în engleză, au accente diferite. Prima mea zi lucrătoare este oribilă. Marea este agitată, vaporul se mișcă, eu super obosită și amețită, totul nou pentru mine, aproape că nu înțeleg nimic din ce mi se întâmplă. Șefa mă lasă în cabină 30 de minute să mă odihnesc. În sfârșit, se face ora închiderii, 12 pm. Am încheiat prima zi cu multe semne de întrebare. A doua zi ne găsește ancorați în Palma de Mallorca și niște povești de groază ajung și pe la urechile mele.

Va continua…

Partea a II-a aici.

Reclame

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.